Urmele multimilenare ale mărețului Bizanț își dorm, acum somnul glorios, pe malul Bosforului turcit. Foarte puțini dintre noi știu, însă, că superba cetate numită cândva Costantinopole are o soră mai mică, aflată pe meleagurile noastre undeva, pe malul Dunării. Cei care o cunosc cel mai bine, sunt arheologii, care au redescoperit-o cândva, pe la mijlocul secolului XX. ?ê?£i, cu toate că nu se află la mare distanță de București, doar pasionații de drumeții care au auzit despre ea, își fac drum până la ea. Dar odată făcut, efortul le este pe deplin răsplătit.
De obicei, atunci când ne gândim la o cetate ne-o închipuim ridicându-se plină de trufie, pe vârful unui munte, ori măcar a unui deal mai răsărit, amplasată acolo după rigorile unor vechi strategii militare. Dar această imagine, adevărată de cele mai multe ori, nu este valabilă și în acest caz. Străvechile relicve ale acestei vechi cetăți bizantine sunt ascunse în vegetație, pe un mic promontoriu dunărean, aflat la circa 12 kilometri distanță de Călărași, pe teritoriul localității Ostrov. Localnicii de acum au botezat acel loc de taină cu ciudatul nume „Păcuiul lui Soare”. Dar cei care se aventurează până aici îi spun „Cetatea scufundată”. Iar asta pe bună dreptate, căci o bună parte a multisecularelor sale relicve sunt acoperite, de obicei, de apele Dunării care nu le scot la iveală decât în anii cei mai secetoși. Însă chiar și așa, partea ei aflată permanent pe uscat este, cu adevărat, impresionantă: ziduri masive construite din blocuri mari de calcar atent cioplite și fasonate ori fundații și pereți din piatră care au aparținut cândva unor construcții civile sau militare. Iar cu puțin noroc, printre ele mai pot fi găsite vreo unealtă din fier care acum abia mai poate fi recunoscută sub stratul gros de rugină, ori vreun bănuț bizantin din bronz. Uneori, din peretele vreunuia dintre șanțurile săpate de arheologi, ies la iveală și câteva boabe de grâu carbonizat. Toate la un loc și fiecare în parte, depun și acum mărturie despre măreția de altă dată a vechii cetății. În schimb, porțiunile ascunse de obicei sub sbuciumul apelor sunt urmele unor amenajări portuare deosebit de complexe, similare celor aflate în alte cetăți antice care, doar pentru că au fost popularizate cu mai multă îndemânare, se bucură de o celebritate cu mult mai mare.
Cetatea scufundată
De-a lungul veacurilor, în jurul misterioaselor ziduri care se iveau, când și când, din apele Dunării, s-au țesut nenumărate legende. Unele spun că aici s-ar afla palatul în care locuiește „?ê?£tima Apelor”, mitica stăpână a valurilor învolburate. Altele vorbesc despre „Samka Samodiva”, un monstru cumplit care trăgea în adâncuri bărcile pescarilor pe care cel mai mare ghinion al vieții lor îi mâna să-i iasă în cale. Primele cercetări sistematice au început aici prin anul 1957, sub coordonarea arheologului Petre Diaconu. Iar de încheiat, nu s-au încheiat nici până în ziua de azi când specialiștii apreciază că s-a investigat mai puțin de un sfert din teritoriul străvechii cetăți. Confirmate de vechile documente bizantine, săpăturile arhelogice de la Păcuiul lui Soare au demonstrat că vechea cetate a fost construită, cândva, între anii 972-976 de militarii dislocați aici pe vremea împăratului Ioan Tzimiskes. ?ê?£i pe atunci, la fel ca întotdeauna, Peninsula Balcanică era ceea ce mai târziu s-a numit „butoiul de pulbere” al lumii civilizte. Era perioada ultimelor migrații dar și vremea în care Bizanțul se lupta să-și consolideze poziția, greu obținută, de mare putere militară, politică și economică a lumii de atunci. Motiv pentru care, încă de la începuturile sale, cetatea de la Păcuiul lui Soare a avut un rol geostrategic deosebit de important. Prin poziția sa, această fortăreață era o pavăză a orașului Durostorum care, la rândul său, era o piesă deosebit de importantă în sistemul de apărare al Bizanțului însuși, măreața capitală imperială care începuse să fie atacată de rușii Cnezatului de Kiev.
Punct de trecere deosebit de important, care asigura controlul traseului comercial numit pe atunci „Drumul de la Varegi la Slavi”, Dobrogea a fost stăpânită de Imperiul Bizantin între anii 971 și 1204, perioadă deosebit de complexă din punct de vedere politic, în cursul căreia întreaga regiune s-a numit „Thema Paristrion”. Încă de la început, în cetatea de la Păcuiul lui Soare, s-au aflat atât sediul marii flote de război imperiale care acționa de-a lungul Dunării de Jos, cât și al unei importante garnizoane militare. Printre multe altele, cele câteva decenii de săpături arheologice sistematice au scos la iveală zidurile masive ale incintei vechii cetăți, dintre care poarta de Nord este deosebit de bine păstrată. Iar în zona de Nord-Est a incintei fortificate s-au descoperit urmele unui turn semicircular, parte importantă a sistemului defensiv al cetății. În plus, săpăturile arheologice derulate în verile anilor secetoși, atunci când nivelul scăzut al Dunării a permis-o, porțiunile care de obicei sunt acoperite de ape au scos la iveală o serie de utilități portuare deosebit de complexe. Astfel, pe latura de Est a cetății s-a descoperit un imens chei-debarcader, amenajat în trepte și apărat de turnuri masive. Rolul militar inițial al cetății de la Păcuiul lui Soare s-a menținut o perioadă relativ scurtă. La zece ani după moartea împăratului Ioan Tzimiskes, trecut la cele veșnice în 976, bulgarii stabiliți de curând în zonă, s-au răsculat și, în urma unor lupte grele au luat în stăpânire o bună parte a teritoriului de la sud și de la nord de Dunăre. Intrat într-o perioadă defensivă, Imperiul Bizantin a mai păstrat doar Dobrogea de nord, plus câteva capete de pod de-a lungul Dunării, la sud de actuala Cernavodă. Abia în anul 1001, în urma unei mari expediții militare ei vor izbuti să reocupe nord-estul Bulgariei și Dobrogea de Sud. Dar nu vor reuși să cucerească actuala Muntenie și Oltenie, teritorii pe care se vor stabili migratorii pecenegi. Dar, după anul 1000, cetatea de la Păcuiul lui Soare începe să-și piardă rolul militar și, încet, încet se preschimbă într-o așezare comercială dar și un important centru creștin. De fapt, istoricii consideră că, abia după această schimbare de statut administrativ, a început cea mai înfloritoare perioadă din întreaga istorie a cetății. Devenită un nod comercial deosebit de infloritor, aici se vor întretăia căile negustorilor care aduceau mărfuri din Bizanțul propriuzis cu ale celor veniți din alte zone ale imperiului. Dar era de bunăstare n-a durat prea mult. În 1048 are loc marea invazie a pecenegilor care au ocupat atât sudul Dunării cât și Dobrogea. În deceniile care au urmat, cetatea de la Păcuiul lui Soare a fost atacată și distrusă în urma unui incendiu cumplit, ale cărui urme au fost identificate de arheologii zilelor noastre. Acela a fost momentul în care gloria cetății a început să apună. A mai fost locuită, sporadic, pe parcursul scolelor XIII și XIV, iar în jurul anilor 1421-1422 a fost părăsită pentru totdeauna și a intrat în uitare.
Cetatea fără nume, construită precum Veneția
Cu toate că nu au identificat aici și urme din vremea romanilor, arheologii nu exclud posibilitatea ca bizantinii să fi ridicat cetatea de la Păcuiul lui Soare pe locul uneia mai vechi cu câteva secole. Dar, indiferent dacă a fost sau nu a fost așa, inginerii trimiși aici din Bizanț și-au dovedit, din plin, măiestria de constructori care au știut să se adapteze condițiilor de la fața locului. Aflat aproape de firul apei, solul de la Păcuiul lui Soare este unul sedimentar, format mai ales din pietriș și nisip. Motiv pentru care, pentru a construi niște edificii cât mai solide, era nevoie de temelii din piatră foarte adânci. În locul acestei soluții tehnice, care presupunea extrem de multă muncă, efectuată în condiții deosebit de nesigure, inginerii bizantini au ales o variantă mai scumpă dar cu mult mai sigură și eficientă: au fixat terenul nisipos cu grinzi groase din stejar care, înainte de a fi infipte în sol erau arse la un capăt și unse cu bitum pentru a le spori rezistența. Peste acestea, constructorii au amplasat bârne, tot din stejar, încrucișate longitudinal și traversal. Apoi, spațiile acestei structuri celulare au fost umplute cu mortar hidraulic întărit cu pietriș și sfărâmături de piatră. De fapt, aceasta este exact aceeiași soluție constructivă folosită pentru consolidarea solului nisipos din laguna în care se află, și acum, celebra Cetate a Veneției. În anul 2003, într-o vară deosebit de secetoasă, a făcut o mare senzație vestea că apele retrase ale Dunării au scos la iveală epava unei corăbii bizantine. Zvonul a fost infirmat rapid de către arheologi iar faptul că acolo nu s-a aflat un soi de „Titanic” bizantin i-a dezamăgit pe iubitorii de senzațional. În schimb descoperirea i-a entuziasmat pe arheologi: grinzile care semănau, întradevăr, cu elementele de rezistență ale unei vechi corbăii făceau parte, în realitate, din acel unic și spectaculos sistem de fundații bazat pe grinzi din lemn de stejar, grinzi care supraviețuiseră într-un mod aproape miraculos, până în zilele noastre. De fapt, a fost vorba despre o descoperire deosebit de importantă, unică în această parte a lumii.
Am putea crede că vastele campanii de săpături au clarificat toate tainele legate de această stranie cetate bizantină. Dar nu-i nici pe departe așa. Specialiștii consideră că, până acum, au fost aduse la lumina zilei mai puțin de un sfert dintre vestigiile care își dorm somnul multisecular la Păcuiul lui Soare. În plus, nici până acum nu se cunoaște cu exactitate numele adevărat al vechii cetăți. ?ê?£i asta pentru că, în toate cele aproape șase decenii de săpături arheologice nu au ieșit la iveală nici o inscripție în care să fie menționat vechiul nume al cetății. Bazați pe vechi documente, o serie de istorici sunt convinși că aici s-a aflat cetatea medievală Vicina. Iar dacă ei au dreptate, însemnă că cetatea de la Păcuiul lui Soare a avutun rol deosebit de important în vechea istorie a țărilor române: de la Vicina au venit primii mitropoliți care au condus ierarhia clerului ortodox din Muntenia. ?ê?£i poate că nu doar de acolo. Dar această identificare nu este încă sigură. Până atunci, Păcuiul lui Soare rămâne un ținut misterios în care adevărul istoric se împletește cu legenda care, aici este aproape la fel de vie ca și adevărurile oamenilor de știință.
Vasile Surcel
