Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur
După sărbătoarea Nașterii lui Hristos, în calendarul lunii ianuarie sunt înscrise numele unor mari sfinți repere pentru istoria creștinismului, începând cu Sf. Vasile cel Mare, întâi stătător al anului, pildă pentru cei ce s-au sârguit a împlini îndemnul Mântuitorului din predica de pe Munte: ”Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” Suntem chemați și îndemnați spre desăvârșire și nenumeroase sunt căile spre ea, după cum chipul lui Dumnezeu este același în toți însă fiecare are deplina libertate să-și lucreze propria asemănare rodind într-un nume.
„Noi una suntem la Dumnezeu”
După Botezul Domnului, prăznuim spre luare aminte mari sfinți, într-o adevărată constelație: Sf. Ioan Înainte Mergătorul, apoi Sfinții Grigorie de Nyssa, Antonie cel Mare,Atanasie cel Mare,Maxim Mărturisitorul, Macarie egipteanul, Eftimie cel mare, Efrem Sirul, Isac Sirul, apostolul Timotei. O pildă rugătoare cu folositoare semnificații pentru creștinul viețuind într-un timp înstrăinat este și sărbătorirea celor trei ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur – ce și-au petrecut viața în sec. IV, secolul de aur al patristicii. Mai întâi, semn al proniei divine, praznicul are întemeiere istorică. După înveșnicirea sfântă a celor trei mari păstori ai creștinătății, între ucenici s-a iscat gâlceavă, fiecare crezându-se mai important după dascălul său, numindu-se Vasileni, Gregorieni sau Ionieni. După un timp, cei trei sfinți s-au arătat la câte unul din fiecare ceată, apoi împreună și, în urmă, arhiereului Ioan Evahitul, spunându-le într-un glas: Noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem și nicio împotrivire sau vrajbă nu este între noi…Că nevoința noastră a fost aceasta și cât am fost vii și după ce am răposat, ca să împăcăm și să aducem lumea la unire. Că fiecare la timpul său,îndemnați fiind de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Înștiințează că noi una suntem la Dumnezeu. Poruncit-au apoi sfinții să li se facă o sărbătoare comună spre a stinge pricina neînțelegerilor. Așa s-a stabilit ca 30 ianuarie să fie o întreită sărbătoare, o încununare, pentru că în această lună fiecare își are praznicul său: pe 1, Sf. Vasile cel Mare, pe 25, Sf. Grigorie dumnezeiescul cuvântător pe 25 iar pe 27 se face pomenirea aducerii moaștelor Sf. Ioan Gură de Aur. Sărbătoarea actualizează alte sensuri ale Rugăciunii în care Iisus care cerea Tatălui ceresc să-i aibă în paza Sa pe apostoli și pe cei ce-L vor urma ca ei ”să fie una, așa cum suntem Noi…ca ei să fie desăvârșiți în una”. Se mai ruga Mântuitorul ”ca acolo unde sunt Eu să fie împreună…pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie întru dânșii, și Eu întru ei”. Într-un timp al competiției nestăvilite, derapând primejdios spre agresivitate, când afirmarea identității, individualismul este idolul care își devorează închinătorii, tratați ca simple numere, pilda celor trei ierarhi ne arată cum în iubirea lui Dumnezeu omul este destin unic, un nume pe care este chemat de Domnul. Mai deprindem în ce fel anume competiția poate fi împreună lucrare spre cele bine plăcute Creatorului și de folos fiecăruia. Se deschide drumul de la înțelegerea poruncilor Domnului la împlinire fiecăruia, spre a „ nu fi biruit”, și „împreună cu cei deșerți”.
În această treime arhierească vedem cum se poate împlini ”desăvârșirea din unime”, una a gândului înalt, a sufletului plin de iubire recunoscătoare pentru Domnul, al râvnei de a lăsa să lucreze în fiecare voia cea bună Celui ce ”pe toate cu înțelepciune le-a făcut”. Departe de a anula unicitatea persoanei, unitatea întru Domnul dă fiecăreia tot ce-i este necesar împlinirii ca să se numească fiu al Luminii. Născut în Cezarea Capadociei, într-o familie evlavioasă, care a îmbogățit calendarul și cu alți sfinți, Sf. Vasile a studiat întâi în Capadocia, apoi la Constantinopol și Atena, unde la cunoscut pe Sf. Grigorie de care l-a legat o frumoasă prietenie. Se spune că a fost sfânt și geniu – sfânt prin trăire duhovnicească dimpreună cu râvna faptelor și geniu prin vastitatea cunoștințelor pe care s-a străduit a le rândui astfel încât putem sfinți pe pământ numele lui Dumnezeu, făcând voia Sa cum îngerii o fac în ceruri. Pildă, ca toți sfinții, s-a dat pe sine: a vândut întreaga avere, a împărțit-o săracilor și s-a retras în monahism îndeletnicindu-se cu post, rugăciune și făptuirea binelui. Împreună cu Sf. Grigorie a alcătuit întâia culegere a scrierilor filocalice. Moștenire lui e impresionată – opere cu caracter dogmatic (omilii, scrieri ascetice și morale). Omiliile la ”Facere” rămân exemplare pentru înălțare spirituală prin armonioasa împletire dintre religie și știința timpului său. Mai sunt Regulile monahale (mici și mari) a căror actualitate este nedezmințită, pentru ceea ce s-a făcut prin respectarea lor iar pentru abateri spre îndreptare. ?ê?£i ca o încununare, Liturghia ce îi poartă numele.
”Creștinii sunt locașurile dumnezeirii”
Cuvintele aparțin Sf. Grigorie Teologul, cel mistuit de dulcele dor dumnezeiesc care cercetând adâncurile s-a înălțat la frumusețea cuprinzătoare a rostirii într-o sfântă înțelepciune ca un izvor nesecat de viață întru Hristos. Fire contemplativă, Sf. Grigorie era dintr-o familie de aristocrați cu bună credință în Dumnezeu și, după studii strălucite, ajunge la episcop la Constantinopol. Aici, în mica Biserica Învierii ține cele cinci cuvântări despre Sfânta Treime care i-au atras numele ”Teologul” ca și cele cinci cuvântări despre dumnezeirea Logosului. Dacă atunci când a fost întronizat ca episcop, în Constantinopol era doar o singură biserică creștină, restul a ereticilor arieni, la plecarea sa doar o biserică rămăsese ariană. Citind astăzi scrierile sale, de o profunzime neegalată, punând la încercare pe hermeneuți, înțelegem că îndreptarea spre sfânta credință este posibilă numai când cuvântul rostit exprimă fidel un mod de trăi, sintetizat de Sf. Ap. Pavel: ”trăiesc, dar Dumnezeu trăiește în mine”. Altfel, avem de-a face cu o teologie de vorbe care amintesc de zgomotul butoaielor goale rostogolindu-se vijelios spre abisul secularizării. Conștientizând deplin ce înseamnă să fi creștin, la început, a refuzat preoția, motivându-și opțiunea în scrisorile adresate prietenului său, Sf. Vasile și adunate în lucrarea despre preoție. Ideile au fost dezvoltate de Sf. Ioan Gură de Aur. Nu odată, uitându-ne în jur, pare că fie nu au fot citite, fie au fost uitate de unii care, cu o vorbă a lui Mircea Eliade, sunt doar ”funcționari ai sacrului”, debitori de ”moraleme” deschizându-se spre atât de blamata secularizare. Unul dintre motive ni-l spune dumnezeiescul cuvântător: ”acolo unde vorbește aurul, Dumnezeu tace.”
Spre aceleași cuvinte ne îndreaptă și al treilea părinte capadocian, Sf. Ioan Gură de Aur, cel mai tânăr, supranumit și ”învățător și sacerdot universal” pentru că a împletit unitatea dinte exegeza biblică, pastorația și viața întru Hristos. Coerența dogmatică a scrierilor sale se regăsește esențializată în fiecare expresie, cum aurul este la fel de prețios în toate strălucirile care îl mărturisesc. Ne lamentăm azi de răul din lume, și asumându-ne rol de judecător dăm sentințe, doar că, orbiți de cursa ”noului”, uităm că ”răul este neascultarea de Dumnezeu”. Idolii cei vechi îmbrăcați cu hainele actualității orbesc privirile obosite de zădărnicie și, fără a ne strădui a ne vedea greșelile, grabnic osândim pe ceilalți amăgindu-ne că astfel ne eliberăm. Rezultatul îl vedem și îl trăim. Folosit prea des, cuvântul iubire rămâne o vorbă pentru că desconsiderăm că este ”rădăcina și izvorul binelui”, că ”iubirea este bucuria de a face altora bucurie” și nu una oarecare ci una în Domnul de la care ne vine ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”. Doamne, ce inimă poți avea să mărturisești cu Sf. Ioan Gură de Aur: ”Eu sunt nesățios: nu vreau să se mântuiască doar câțiva, ci toți; căci dacă numai unul se va pierde, eu mă pierd.”?! (s.n.)
Cu adevărat, secolul a fost de aur, încercat în focul purificator al disputelor aprige pentru dreapta credință, după cel al mărturisirii credinței cu prețul vieții. Cinstindu-i să înțelegem de ce atunci autoritatea eclezială și cea harică formau o binecuvântată unitate. ”Să-i cinstim pe sfinți, imitându-i”, adică să stăruim în strădania de ne face ”locaș al dumnezeirii”, știind toți câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și îmbrăcat și nu în veștmintele timpului curgător spre întunericul pieirii.
Elena Solunca Moise
