Cu un buletin valabil şi cu cateva bagaje, atat cat să-mi ajungă pentru patru zile, m-am îmbarcat la sfarşitul săptămanii trecute la bordul unui Airbus extrem de modern, cu destinaţia Bruxelles. Eram conştientă că doar aşa aveam ocazia să pot filtra şi singură toate poveştile la pachet care mi s-au tot înşirat despre cum este într-o astfel de capitală europeană inclusă în categoria high class.
După un zbor de aproximativ două ore jumătate, extrem de liniştit şi cu parteneri de zbor cu pretenţii, precum Daniel Dăianu ori social-democrata Rovana Plumb, am ajuns pe aeroportul din Bruxelles la ora fixată pentru aterizare, fără nici un rabat de la program. Deşi aeroportul din Bruxelles este destul de impozant şi îţi dă senzaţia că este mult prea mare şi te poţi rătăci cu uşurinţă, totuşi te poţi dezmetici cu uşurinţă astfel, încat să depistezi zona de ieşire din aeroport pentru a ajunge la cel mai apropiat mijloc de transport în comun. Înarmandu-mă cu răbdare, m-am aşezat pe prima bancă întalnită, în aşteptarea autobuzului care ar fi trebuit să mă transporte cat mai aproape de hotelul în care urma să mă cazez. În timp ce aşteptam, apăreau feţe tot mai pestriţe, care ba îmi dădeau impresia că mă aflu în Israel, ori în Londra sau chiar în cel mai sumbru cartier din orice ţară subdezvoltată. Pe de altă parte, dacă vrei să nu plăteşti călătoria cu mijloacele de transport în comun, o poţi face fără nici o problemă. Totul e să nu te vadă cineva a cărui privire te va face cu siguranţă să te simţi roman. Aşa că m-am gandit că, pentru trei euro pe trei zile, nu pare a fi un motiv să trag în piept primăria. Acelaşi sistem se practică şi în tramvaie, în care m-am putut urca folosind aceeaşi cartelă.
Băştinaşi glaciali
Primii trei euro, prima întrebare adresată unui băştinaş pentru a mă ghida în ce direcţie să o apuc. Bărbatul din spatele tejghelei se afla la ghişeul de informaţii de unde trebuia să îmi cumpăr şi cartela pentru metrou şi tren uşor. Acesta, extrem de amabil, de altfel singurul întalnit pe tot parcursul sejurului, mi-a oferit cele mai avantajoase posibilităţi. Aşa că mi-am achiziţionat cartela şi am coborat în subteran pentru a căuta metroul. Aici, primul şoc. O doamnă între două varste zăcea inconştientă pe caldaram. Rapid, o echipă medicală şi una a poliţiei a intervenit pentru a îndepărta publicul curios şi a-i acorda primul ajutor femeii. Chiar dacă nu este încă limba oficială a Uniunii Europene, dulcele grai nu m-a lăsat să fac pauză de ţară. În schimb, fuga pentru un metrou cot la cot cu toate naţiile posibile mi-a adus aminte de Romania. La un moment dat, un bărbat trecut bine de prima tinereţe a intrat în vorbă cu mine. Culmea, dar vorbea romaneşte. Îmi spune rapid că este spaniol şi că a fost de multe ori în Romania să înveţe limba, deşi soţia lui nu ştie o iotă. Îmi povesteşte la repezeală că ştie mai multe decat mulţi romani despre Revoluţia de la 1948 şi despre Dimitrie Cantemir. Mi-a spus chiar că dacă aş avea răbdare ar putea să îmi recite -Luceafărul- lui Eminescu. Apoi, într-unul dintre mall-uri, o tanără a intrat rapid în vorbă cu mine, întrebandu-mă dacă lucrez în zonă.
Cea mai pestriţă capitală europeană
La o distanţă de o oră, am ajuns şi în buricul Uniunii Europene: Bruxelles, Brussel, Brussele. Cică eram liberă să-i spun cum voiam, atata vreme cat eram turistă, şi nu emigrantă. La un moment dat, cand am coborat din autobuzul liniei expres ce m-a adus de la aeroport, cineva mi-a urat peste umăr un -Bine-ai venit în cea mai pestriţă capitală europeană!-. În metrou am întalnit tunisieni, în baruri am văzut marocani, în pieţe m-am lovit de numeroşi chinezi care ai impresia că au invadat tot oraşul, dar am întalnit şi polonezi şi americani. Aici este, de fapt, capitala Belgiei federale, a Regiunii autonome Brussel, sediu al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, una dintre cele trei capitale ale Europei, alături de Luxemburg şi Strassbourg. Bruxelles-ul pare a fi un fel de artist intelectual pe care iniţial nu îl remarci prin trăsăturile fine, ci prin spontaneitate. Cum ajungi în Piaţa Grand-Place te încantă toate clădirile cu faţadele dantelăriilor din piatră. Undeva mai spre -ieşire- remarci simbolul zonei: Menneken Pis – băieţelul-fantană care face pipi şi a cărui reproducere mi se pare cumva neinspirată vrea să fie simbolul capitalei Uniunii Europene.
Vizita în -Cartierul Roşu-
Magazine selecte, inventive, distincte, îmbibate pe dinafară cu un miros greu de suporat. Ciclişti, călăreţi, lumini, biserici gotice, case transparente. Cam aşa poate fi descrisă atmosfera din partea de nord a oraşului, nu foarte departe de Gara de Nord. De altfel, în zonă, la unul dintre hotelurile chinezeşti de patru stele, am fost cazată. Nu departe de hotel, pe Rue D*Ascort, o mizerie bălteşte pe aceste străzi ce pare a nu avea rival nici măcar în Romania. Şi ceea ce m-a frapat cel mai tare a fost că nu am întalnit albi în zonă. Preţurile sunt de trei ori mai mici decat cele din partea luxoasă a oraşului, iar feţele oamenilor sunt şi mai neprietenoase. Mai tot timpul, roiuri de bărbaţi se învart prin faţa vitrinelor unde -fetiţele- îşi prezintă ofertele la orice oră. Îmbrăcate extrem de sumar, am aflat că au un tarif de aproximativ 30 de euro. Negocierea are loc la vedere, prin geam, şi se poate negocia la sange.
În loc de concluzii
Care este morala pe care am tras-o la capătul celor patru zile în Bruxelles? Am fost, am văzut şi am aflat. Mirosuri pestilenţiale, localnici dormind pe străzi chiar pe langă Parlamentul European, -apucaţi de streche- ce dădeau cu picioarele în vitrinele magazinelor simandicoase. Deci, o imagine cu care deja eram obişnuită. Nicidecum raiul pe pămant, aşa cum le place multora să lase impresia. Pe de altă parte, pentru a comunica în Bruxelles ai nevoie de mai multe dialecte. Trebuie să foloseşti un anume dialect pentru a putea să te identifici cu zona căreia îi aparţii. Nimic nou pentru mine. Şi la ei, ca la noi. Mandrie locală, superstiţie globală şi exclusivism exagerat. Cei mai mulţi vorbesc doar neerlandeza sau flamanda, care este acelaşi lucru cu olandeza, sau eventual trebuie să vorbeşti fluent franceza, altminteri mai nimeni nu te bagă în seamă. Înapoi acasă. În miezul nopţii s-a încheiat scurtul sejur al unui cetăţean roman în capitala Europei. După patru zile de plimbări prin Bruxelles, pot spune cu mana pe inimă că am resimţit cu varf şi-ndesat dorul de casă şi de Romania.