Dramaturgia relațiilor politico-diplomatice româno-sovietice se desfășoară într-o atmosferă tensionată, cu protagoniști încruntați, care nu-și îngăduie să glumească sau măcar să surâdă, dar sunt mereu gata să arunce o insinuare, o înțepătură, un reproș. Vremurile, în Europa și în lume – imediat după războiul mondial și în tot timpul războiului rece – erau și ele încordate. Lupta pentru supremație și influențe între învingătorii în războiul mondial avea să se prelungească aproape jumătate de secol. România, ca și alții, era doar un pion pe eșichierul mondial, dezavantajată în mai toate privințele în dialogul internațional. Și cu atât mai mult în raporturile cu atotputernicul ei vecin, URSS, marea învingătoare în război și marea avantajata a păcii. Dar dialogul româno-sovietic n-a fost neapărat întotdeauna unul între ocupant și ocupat, între împărat și vasal, între fratele mai mare și cel mai mic. Discuțiile dintre părți deveniseră de la un moment dat directe, deschise,“ca între comuniști“, cum se exprima, cu umor involuntar, un lider de la București. Dialogurile erau uneori chiar de subtilitatea și rafinamentul marii diplomații, deși se purtau la nivel de partid. Era un război al nervilor, dar și război al inteligențelor. Discuțiile deveneau, nu o dată, și abrazive, încinse, iar interlocutorii „tari“ abia se stăpâneau uneori să nu treacă la amenințări directe. (Bodnaraș nu a ezitat să amintească interlocutorilor sovietici cum Molotov declarase odată liderilor romani că „dacă n-ar fi armata sovietică, nici trei zile n-ar ține stăpânirea voastră“.)
Stenograme ale convorbirilor româno-sovietice încep, treptat, să fie date la iveală. Poate mai anevoios decât ne-am aștepta, dar numai cei ce se dedică acestui complicat demers istoriografic știu că poate e mai ușor să descifrezi misterul piramidelor decât să ai parte de cutare document, datând de numai câteva decenii. Asemenea demersuri intens solicitante dar obligatorii pentru a putea scrie „istoria fierbinte“ a celei de a două jumătăți a secolului abia încheiat au produs două cărți memorabile editate de Academia Română – Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului: „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. 1944-1952“ și „O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice. Convorbirile de la Moscova din iulie 1964“. Prima carte, ieșită dintr-o idee a regretatului academician Florin Constantiniu și îngrijită de neobositul cercetător Vasile Buga; a doua carte, realizată tot de Vasile Buga, în colaborare cu mai tânărul istoric Dan Cătănuș.
Cele două cărți prefigurează parcă o trilogie shakespeareană a relațiilor româno-sovietice desfășurată pe șase decenii: perioada Stalin-Dej, perioada Hrușciov-Maurer (în principal), perioada Brejnev și urmașii până la Gorbaciov-Ceaușescu (acest al treilea volum își așteaptă alcătuitorii).
Din materialul documentar scos la lumină sau deocamdată doar bănuit sunt de reținut, înainte de orice, două lucruri.
1. România sub regimul comunist nu a fost neapărat un supus servil, o marionetă, un maimuțoi al Moscovei roșii, o țară pusă să facă pe „aliatul rebel“ într-o „familie socialistă“ în care fratele sovietic cel mare era înțelegător, îngăduitor și receptiv cu cei mici. Cărțile lui Larry Watts atestă, din surse neromânești, același adevăr, chiar dacă autori deloc dezinteresați se încăpățânează să susțină stereotipul mincinos al obedienței totale a României postbelice față de Moscova.
2. Regimul de la București – și cu atât mai puțin grosul populației – n-au fost conduși în comportamentul și acțiunile lor de o ură oarbă, viscerală, față de ruși/sovietici, nici în clipele cele mai critice din istoria recentă. Teamă, neîncredere, nesiguranță și suspiciune față de conducerile succesive ale URSS au existat însă în permanență și Bucureștiul a căutat în fiecare moment al relațiilor sale bilaterale formulele cele mai potrivite pentru a face față uriașei presiuni de la Răsărit. Că n-a fost vorba de antisovietism primar sau de rusofobie funciară o dovedește, simplu, următorul fapt: la toate convorbirile, în toate polemicile româno-sovietice, reprezentanții Bucureștiului au avut o abordare pragmatică, punctuală, la obiect, și au expus clar și fără echivoc, fără teoretizări și etichetări ce nu merge, după părerea lor, în relațiile româno-sovietice.
Corneliu Vlad
