Suntem în săptămâna Patimilor, când fiecare zi este „mare“ prin semnificațiile ei pentru mântuirea noastră, într-un ritm ce poartă deodată spre Răstignire și Înviere. Pregătirile sunt în toi și suntem invadați de reclame, când cu „prețuri fără concurență“, când cu „oferte speciale“ sau… „fiindcă meritați“ (oare pentru ce?). Mai nou, se propun cele mai tentante „destinații pentru Paști“ și, probabil, cei care o fac nu știu că e vorba de o sărbătoare a „trecerii“. Spre ce? Spre ce ne poate duce Hermes, zeul comerțului, dar nu numai, într-un timp de criză datorată, cum scria un gânditor, lăcomiei și aroganței?! Întreagă această zarvă dezvăluie un aspect foarte perfid al secularizării. Spre seară se aude blânda tânguire a clopotelor Bisericii chemând la denii, o altă „destinație“, una a adevăratei regăsiri de sine, după ce, lepădându-ne de zgura relelor, hotărâm să luăm crucea și urmăm lui Hristos. Să ascultăm chemarea clopotelor mai ales acum, când petrecem zilele săptămânii Patimilor lui Hristos, când Fiul lui Dumnezeu „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat. Și a înviat a treia zi după Scripturi și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui“. Și ne vom putea bucura de taina Învierii, cum o făceau strămoșii, și împreună să luăm Drumul Crucii, putere a lui Dumnezeu, simbol al înnoirii creației, împodobindu-ne cu virtuțile creștine pentru a fi vrednici să ne împărtășim din lumina Învierii. Altfel, cea mai mare sărbătoare a creștinilor devine un festin oarecare cu „spor de casă“ pentru comercianți, în timp ce omul, cum spunea Petre Țuțea, „devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri“.
Să urmăm chemării clopotelor Bisericii, stăruind a afla sinele cel tainic, întrebându-ne cu gravitate în cine și cum ne regăsim ca să putem ști de unde pornim spre a-L urma pe Hristos, care ne asigură: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea“. Care lume? Lumea lui „a avea“, atât de bine ilustrată de Iuda, unul dintre apostoli, cel care L-a trădat pe Iisus și apoi L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu cu treizeci de arginți ca pe o marfă oarecare și ca pe un rob. Ceva mai înainte, atunci când Maria I-a uns picioarele cu mir de nard, Iuda, mimând bunele intenții, a spus că era bine ca mirul să fi fost vândut, iar banii să fie dați săracilor. Se ruga David: „Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug ca să-mi dezvinovățesc păcatele“. Panta abruptă a căderii din condiția de ucenic al lui Hristos a continuat cu sărutarea ce a pecetluit înlocuirea păcii cu trădarea. Cât de actuală e întrebarea: „Iuda, prin sărutare îl vinzi tu pe Fiul Omului?“. Atunci, ca și acum, totul pare a fi de vânzare și, în virtutea libertății ce ne-a fost dăruită, la limită, îl putem vinde și pe Fiul lui Dumnezeu, care, în nesfârșita lui iubire și răbdare, primește. Dar care este prețul, căci este un preț. La ce i-au fost de folos lui Iuda banii primiți? Când și-a dat seama, a mărturisit: „greșit-am vânzând sânge nevinovat“, fără a-L recunoaște ca Fiul lui Dumnezeu. În încercarea vană de a-și salva conștiința, a vrut să dea înapoi banii fariseilor și cărturarilor, care nu i-au primit și, pilduitor, din tot ceea ce a avut, nu i-a rămas decât să se spânzure. Mai mult, arginții, „preț de sânge“ fiind, nu au putut fi puși nici în vistieria templului și s-a cumpărat țarina Olarului spre îngroparea străinilor și numită, de atunci, „țarina Sângelui“. Astăzi se ignoră cumva semnificația profundă a acestui episod, dar sunt studii în care este reliefată importanța misiunii lui Iuda în iconomia Mântuirii. Cu adevărat relevant este însă actul său cu valoare paradigmatică pentru prăbușirea lui „a fi“ spre „a avea“, cu ocolișuri perfide ce duc, mai devreme sau mai târziu, dar sigur, spre un iremediabil colaps existențial. În noaptea Răstignirii, și Petru s-a lepădat de Hristos, dar îndată a plâns cu lacrimi amare de pocăință care au făcut posibilă revenirea între apostoli prin întreitul legământ al iubirii.
În aceste zile, avem prilejul să aflăm din Sfintele Evanghelii toate cele prielnice înțelegerii restaurării condiției umane – despre judecata Celui care „va veni să judece viii și morții“, despre acuzațiile și condamnarea lui Hristos, despre arhierei, despre Pilat, despre ucenici, despre apostolul Ioan și despre Maica Sfântă. Mai aflăm și despre mulțimile care, doar cu șase zile înainte, la intrarea în Ierusalim, L-au slăvit pe Hristos ca pe un împărat, unul al acestei lumi, pentru că făcuse sănătoși pe bolnavi, înmulțise pâinile, alungase demoni, înviase din morți pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair și pe Lazăr. Cel puțin o parte a acestei mulțimi, incapabilă să depășească nivelul percepției, a împietrit, în echilibrul fragil dintre „a avea“ și „a fi“, stare tocmai prielnică manipulării. Primii potrivnici I-au fost fariseii și arhiereii, împuterniciți să păzească respectarea întocmai a Legii, însă înrobindu-se formelor au uitat de conținut și, în loc să-l propovăduiască pe Dumnezeu, se „promovau“ pe ei înșiși, dând slava lui Dumnezeu pe slava oamenilor. Comportamentul lor este, psihologic, explicabil și asta ne-ar ajuta să reperăm punctul de unde pornește vârtejul formelor fără fond sau, mai rău, înlocuirea lor cu cele împotriva lui Dumnezeu și, deopotrivă, nouă înșine. Ei sunt cei care au „instrumentat“ procesul dar, lași fiind, n-au avut tăria morală să-l ducă la sfârșit și s-au adresat lui Ponțiu Pilat. O altă ipostază a condiției umane, a puterii acestei lumi, irevocabil hotărnicită de deșertăciune: Pilat nu a găsit vreo vină lui Hristos, a și spus-o, însă a cedat în fața presiunii fariseilor. Cum cutuma era ca de sărbătoare să fie eliberat un condamnat, a întrebat mulțimile pe cine să elibereze. Opțiunea o știm și e de gravă luare-aminte, căci, întrebate de Pilat ce rău a făcut Hristos, au strigat: „Să fie răstignit!“. Mai mult, în timp ce Pilat se declară „nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia“, mulțimile aproape s-au condamnat singure: „Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!“.
Drumul Crucii continuă anume arătând cum și până unde ajunge căderea omului și, totodată, cât de nesfârșită este iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu, puterea Lui de a-l ridica la demnitatea de fiu al luminii. Au urmat, rând pe rând, hula, ispitirea, biciuirea și răstignirea între cei doi tâlhari, dintre care unul, pocăindu-se pentru ce a făcut și mărturisindu-L pe Hristos, a devenit primul cetățean al raiului. Rugăciunea „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac“, sub care stă întreaga istorie, ne trimite la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul, care văzându-L a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“. Când totul a fost săvârșit, Hristos se roagă: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul Meu“, adică Dumnezeului Celui viu. Astfel, moartea este învinsă pentru totdeauna, „cu moartea pre moarte călcând“ și „celor din morminte viață dăruind“. Moartea cea care înspăimântă pe mulți devine trecere de la vremelnicie la veșnicie. Poate că acesta este tâlcul unor versuri ale lui L. Blaga despre năluca alergând prin noapte spre Cruce și care, ajunsă la Hristos, spune: „Mai departe nu m-aș duce./ Dă-te, dă-te doar puțin mai într-o parte./ Fă-mi și mie loc pe cruce“. Din înțelesurile de ne-nțeles ce se desprind din aceste versuri se înalță rugăciunea: „Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre“.
