– În -Istoria Academiei Române- numiţi Academia -patria mea mică- şi activitatea Dumneavoastră îndreptăţeşte această afirmaţie. Care e principala schimbare în evoluţia vieţii academice?
– În evoluţia Academiei s-au produs mutaţii fundamentale în ceea ce priveşte direcţiile de cercetare. Iniţial, limba – întocmirea Gramaticii şi a Dicţionarului, Ortografiei – a generat naşterea Academiei. Chiar din prima sesiune, în 1867, a apărut al doilea obiectiv – istoria – şi peste câţiva ani a apărut secţia de ştiinţe. Această împărţire a rămas practic până în 1948, când Academia a fost naţionalizată. De atunci s-a dezvoltat firesc pentru că a avut loc pe plan mondial o dezvoltare fără precedent a ştiinţei şi necesitatea de a folosi realizările ei. Acum Academia are 14 secţii, dintre care sunt doar cinci secţii umaniste.
– În aceste condiţii, acoperă necesităţile actuale?
– Relativ, fiindcă necesităţile se acoperă în funcţie de mijloacele pe care le avem şi acestea sunt încă restrânse. Faptul este evident mai ales în celelalte ştiinţe, unde este un decalaj între institutele academice şi alte institute de cercetare care, uneori, sunt avantajate material. Împreună cu acad. Marius Sala reprezentăm în conducere ştiinţele umaniste. Eu pledez pentru o atenţie deosebită acordată ştiinţelor umane.
– Ce argumente aveţi, pentru că ştiinţele -tari- sunt dominante?
– În primul rând, Academia s-a născut ca purtătoare de cuvânt a două ştiinţe fundamentale umane. În al doilea rând, de la început, Academia Română a reprezentat naţiunea română, indiferent de hotare, şi azi, după părerea mea, reprezintă această naţiune română, pe românii de pretutindeni.
– Mai ales în contextul procesului de globalizare.
– Eu cred că în procesul de mondializare naţiunile îşi vor păstra pentru încă multă vreme rosturile lor. În acest context, avem datoria de a apăra domeniile care reprezintă cel mai mult naţiunea română. Cred că datoria Academiei este de a cultiva aceste domenii legate nemijlocit de existenţa naţiunii române. Evident, nu trebuie să fim închistaţi, ci să înţelegem umanitatea şi, în primul rând, Europa, pentru a înţelege ce reprezentăm noi înşine.
O necesitate – recuperarea patrimoniului
– Cercetarea ştiinţifică în general este subfinanţată. Credeţi că -un colac de salvare- ar fi recuperarea patrimoniului Academiei?
– Avem şi o dovada imediată. În curând, Editura Academiei va fi dotată cu o tipografie modernă şi foarte competitivă, datorită acestor venituri din spaţiul privat. Procesul de recuperare este unul îngrozitor de greu şi se pun toate stavilele posibile, care au fost înlăturate pentru anumite categorii. E cazul ca Parlamentul să le elimine şi pentru Academia Română.
– Care era averea Academiei înainte de naţionalizare?
– Era o avere considerabilă, fiindcă pe lângă terenurile agricole, erau cele urbane şi, apoi, titlurile şi acţiunile, care nu s-au luat în consideraţie.
– Cum ar putea fi recuperate?
– Statul ar putea da despăgubiri, cum uneori s-au acordat. Aşteptăm, poate clasa politică va realiza necesitatea acestor proceduri. Mai este un aspect. Odată cu recuperarea bunurilor, apare necesitatea de a le organiza, ca să devină dătătoare de venit. Sunt multe posibilităţi şi trebuie să spun că acad. Ion Păun Otiman, secretarul general al Academiei, este foarte implicat şi energic.
– A fost înfiinţată -Fundaţia Patrimoniu-.
– Un timp am fost preşedintele acestei Fundaţii şi, după alegerea ca vicepreşedinte, am renunţat, fiindcă funcţiile erau incompatibile. Asta nu însemnă că nu sunt cu ochii pe acest patrimoniu, veghindu-l.
– Cu atât mai mult, cu cât sunteţi unul dintre donatori.
– Şi mă bucur foarte mult de fiecare succes, cum este achiziţia acestei tipografii. Prin recuperarea patrimoniului, cred că Academia, în bună măsură, îşi va găsi resurse suplimentare şi va putea să-şi dezvolte activitatea. Se mai adaugă ceva. Guvernele din perioada interbelică au ajutat la întreţinerea Bibliotecii Academiei Române, pe vremea aceea chiar cea mai importantă, şi cred că şi azi este astfel în multe privinţe. Colecţia de periodice, cartea veche, colecţia de manuscrise şi încă altele trebuie apărate nu pentru că sunt ale Academiei, ci pentru că sunt un bun naţional.
– Ce se întâmplă cu institutele?
– Şi ele trebuie să fie ajutate de stat. Averea privată ar trebui să rămână ca avere a Academiei, destinată activităţii membrilor, publicaţiilor. Activitatea institutelor trebuie sprijinită de stat, mai ales că nu este vorba de un act de binefacere, ci un lucru de importanţă generală, în care Academia este un intermediar benefic. Sunt convins că, mai ales, în domeniul ştiinţelor umane, Academia este cel mai bun coordonator al acestor unităţi.
Pentru o mai bună difuzare a publicaţiilor
– O problemă importantă este şi cea a publicaţiilor, cu tot ce implică.
– În primul rând, trebuie să facem astfel ca publicaţiile noastre să fie difuzate în ţară şi peste hotare. Din nefericire, publicaţiile noastre nu ajung nici la cititorii din ţară, în măsura cuvenită şi a eforturilor ce se depun.
– De ce?
– Pentru că sistemul de difuzare este deficitar. Sunt câteva edituri care şi-au făcut un sistem propriu de difuzare. Editura Academiei nu a reuşit. Difuzarea în exterior este foarte importantă, mai ales după 1 ianuarie 2007. Polonezii au de ani de zile o librărie la Paris. Cred că este necesar ca şi noi să avem acolo o librărie a României, în care Academia să aibă un compartiment. Mai este încă o problemă. Există un decalaj între termenele de apariţie şi apariţiile propriu-zise. Sper că tipografia va ajuta ca acest decalaj să dispară. Rămâne ca redacţiile să-şi onoreze termenele de apariţie.
– Dar difuzarea peste hotare?
– E mai greu, fiindcă intervine o problemă de cost. Expedierea publicaţiilor comportă uneori sume mai mari decât costurile de publicare. Şi dacă o revistă apare cu întârziere şi dacă se expediază greu, înseamnă că iese din circuitul internaţional. Trebuie să depunem mari eforturi în această privinţă şi, poate, ar fi datoria Guvernului şi a Parlamentului să ne ajute.
– Dacă bine ţin minte, Academia putea să expedieze gratuit.
– După 1989 s-au făcut încercări şi, deşi toată lumea era de acord, a rămas deschisă întrebarea: -Cine plăteşte?-. Academia ar trebui să beneficieze de această gratuitate, dar nu are cum.
– Proiectata Librărie a Academiei ar fi, cel puţin pentru Bucureşti, o soluţie.
– Preconizată a fi realizată în clădirea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, librăria ar putea fi un loc de întâlnire pentru specialiştii din diferite domenii. Ar fi nu doar un centru de difuzare, ci şi unul de lansare, un loc unde publicul să vadă ce produce Academia.
– Care sunt perspectivele?
– Sper să se realizeze într-un viitor apropiat, în ciuda dificultăţilor practice. Important este să existe voinţa de a se realiza, şi am senzaţia că această voinţă începe să se impună ca o necesitate.
– Sunteţi optimist?
– Eu sunt totdeauna optimist şi sper ca acest optimist să fie confirmat.
– Acum, când sunteţi vicepreşedinte, ce reprezintă Academia pentru Dvs.?
– Continuă să fie -patria mea mică-, dar acum am un sentiment de responsabilitate mai mare.
– Academia Română a reprezentat şi reprezintă naţiunea română, românii de pretutindeni – S-a născut ca purtătoare de cuvânt a două ştiinţe fundamentale – limba şi istoria – şi are datoria de a le cultiva pentru că sunt legate nemijlocit de existenţa naţiunii noastre – Azi, din cele 14 Secţii ale Academiei, cinci sunt de ştiinţe socio-umane – Un proces îngrozitor de greu – recuperarea patrimoniului Academiei Române – Colecţiile Bibliotecii Academiei Române trebuie apărate nu pentru că sunt ale Academiei, ci pentru că reprezintă un bun naţional – O tipografie modernă pentru Editura Academiei Române – Academia Română, cel mai bun coordonator al cercetării din domeniile umaniste – Publicaţiile academice nu ajung nici la cititorii din ţară pentru că sistemul de difuzare este deficitar – Necesitatea sprijinului guvernamental pentru difuzarea publicaţiilor în străinătate
Centenar Mircea Eliade
În sala de expoziţii a Bibliotecii Academiei Române s-a deschis expoziţia -Drumul spre universalitate- dedicată centenarului naşterii lui Mircea Eliade. Fotografii, cărţi, manuscrise, scrisori esenţializează primii -o sută de ani din eternitatea sa românească şi universală-. O invitaţie să reflectăm la o mărturisire din -Jurnal-: -Gândesc că omul contemporan, şi cu atât mai mult omul de mâine, va fi obligat să integreze cele două forme de cunoaştere: logică şi raţională, pe de o parte; simbolică şi poetică, pe de altă parte-. Despre savantul şi scriitorul Mircea Eliade au vorbit Dan Horia Mazilu, Dan Berindei şi Mircea Handoca. Realizată de Gabriela Dumitrescu, expoziţia este deschisă pâna pe 20 martie.
