Forumul pus la dispoziția publicului pentru dezbaterile legate de Legea învățămåntului (www.unpasinainte.edu.ro) titrează: ”Statul este responsabil față de toții copiii! Educația este cel mai important factor care asigură egalizarea șanselor tuturor copiilor, indiferent de mediul social de proveniență sau de nivelul financiar al familiei. Credem, de aceea, în învățământul obligatoriu până la 16 ani, cu obiectivul de a generaliza învățămåntul până în clasa a XII-a. E un principiu pe care legea actuală îl enunță, pe care îl menținem și care ia în considerare interesul superior al copilului. Statul are datoria să ofere fără discriminare bunurile și serviciile educaționale tuturor copiilor care doresc să profite de ele.”
* Statul oferă sau obligă?
A.M. se întreabă “Cine a dat această responsabilitate Statului? Cum poate Statul să-și aroge dreptul de a decide în privința educației propriului meu copil dacă eu nu sunt de acord cu asta?
Responsabilitate Statului față de orice copil este foarte vagă și superficială. Familia (părinții, tutorii legali) a fost întotdeauna mai responsabili față de proprii copii decât orice structură administrativă inventată vreodată. Prin urmare familia, nu Statul, e principalul responsabil în privința educării copiilor.”
Autorul comentariului aduce ca argument Art. 2 din Primul Protocol al Convenției Europene privind Drepturile Omului care spune că „Nici unei persoane nu i se poate interzice dreptul la educație. În exercițiul oricărei funcții pe care și-o asumă în relație cu educația și învățatul, Statul trebuie să respecte dreptul părinților pentru a se asigura că această educare și învățare este în conformitate cu convingerile religioase și filozofice ale acestora.”
“Ei bine, acest drept (al părinților) nu este niciunde consemnat în actualul proiect de lege. În fapt, este total ignorat”, mai adaugă forumistul.
La o lectură atentă însăși textul mesajului este contradictoriu, dat fiind că vorbește simultan atât de „învățământul obligatoriu până la 16 ani”, cât și de „Statul (…) să ofere (…) copiilor care doresc să profite (…)”. Statul trebuie să se hotărască: fie oferă – și atunci lasă la latitudinea celor ofertați dacă optează să facă uz sau nu de oferta făcută, fie obligă – și atunci scrie în primul articol al legii că nu-i pasă de părinți și drepturile acestora.
*Învățămåntul la domiciliu, o utopie?
Și pentru că actuala lege se vrea una completă i se poate reproșa faptul că din ea lipsește cu desăvårșire legalizarea educației la domiciliu (homeschooling), în prezent permisă doar în cazuri speciale de boală. A devenit de notorietate în domeniu cazul unei familii din Germania, soții Uwe și Hannelore Romeike, care au cerut azil politic în Statele Unite consideråndu-se grav executați pentru că nu li s-a permis educarea copiilor la domiciliu. Ei au fost refuzați pe motiv că se creează o „societate paralelă“.
La noi există deja o tradiție a pregătirii în particular, așa încåt există deja un învățămånt paralel celui instituționalizat, care nu face decåt să încarce și mai mult programul școlarului și să golească buzunarele părinților. În locul vestitelor meditații poate ar fi părinți dispuși să-și asume educația odraslelor în totalitate. Cei care și-au construit case în afara marilor orașe, cei care muncesc în străinătate ar prefera ca legea să le permită o astfel de variantă. Statul ar scăpa de cheltuieli pentru întreținerea unor școli cu predare simultană în care sunt înscriși 3-4 copii, mai ales în învățămåntul primar, iar specialiștii în educație ar avea o alternativă la locurile de muncă ce vor fi împuținate în toamnă.
Dovadă că sistemul educației la domiciliu este un succes stau cifrele de aproape 2 mil. de copii americani pregătiți acasă, asta însemnånd cåt totalul elevilor educați în școlile publice din nouă state mici ale SUA.
* Grupa mare și pregătitoare, identice
Și dacă școala la domiciliu poate părea un moft și nu o problemă stringentă, revenim la forumul pus la dispoziție de ministrul Funeriu, unde o profesoară cu gradul I, cu master și doctorat se plånge că în județul dumneaei nu s-au scos de 10 ani posturi pe disciplina pe care o are și a rămas educatoare, pentru a nu părăsi meseria pe care o iubește. Octavia atrage atenția asupra faptului că trebuie schimbat “Curriculum pe nivelul II, 5-7 ani, deoarece este identic la grupa mare cu cel de la pregătitoare”. O altă întrebare pe care o pune educatoarea este “Ce se va întåmpla cu jumătate din efectivul educatoarelor grădinițelor cu orar prelungit și săptămånal dacă se normeaza 1 post/grupă?” Întrebarea este firească întrucåt “la grădinițele cu orar prelungit sunt 2 educatoare/grupă, deoarece copiii vin de la 6.00 și pleacă la 18.00”. Asta ar presupune ca o educatoare să stea 12 ore în grădiniță, ceea ce ar fi imposibil. Indignarea forumistei reiese din amenințarea: “Plec in Italia! Gata! Eu nu vă mai trebuiesc, nu vă mai sunt de folos, ca m-ați demotivat și m-ați "consumat". Nu am ce să vă mai dau!”
*Recrutarea personalului didactic
Cele mai multe comentarii le-a adunat discuția despre modul de recrutare a cadrelor didactice.
Mihai Ropotă face cåteva observații de bun simț:
“1. Cine garantează obiectivitatea Consiliului de Adminitrație al școlii în angajarea profesorului?
2. Angajarea în școală crește puterea CA și a directorului, aceștia dispunånd de cadrul didactic. Practic se dorește o oficializare a suplinirii ceea ce dăunează elevului. Dacă deja la momentul de față în 4 ani, la unele materii, e posibil ca elevii să aibă 4 profesori (sau chiar 5!) diferiți, pe viitor aceasta este posibil să fie o practică curentă. Stabilitatea cadrului didactic este necesară pentru elev.
3. Oare școala – in individualitatea ei – știe de ce profesori are nevoie? Cum se poate garanta ca nu este vorba de abuz unilateral al acestei “comunități locale” în privința angajării persoanelor din anturajul propriu (primar, directorul școlii, etc)?”
“La ora actuală Consiliul de administrație al școlilor este format în proporție de 80% din cadre didactice cu vårste peste 50 de ani, cadre care se opun și se vor opune în continuare reformei, cadre care nu știu ce înseamnă corectitudine, munca adevărată, care nu știu ce înseamnă metode active, care poate nu știu să aprecieze calitatea unui profesor”, atrage atenția Sandu Ionel.
O altă propunere vine din partea lui Radu Prisăcariu care precizează că “la art. 206, trebuie prevăzut expres modul în care școala poate "scăpa" de un cadru didactic cu probleme de tip comportamental (alcoolic, cu probleme psihologice sau psihice, etc.). In prezent, școlile sunt aproape obligate să tolereze dascăli cu probleme comportamentale, pentru că examinarile psihologice și cele medicale se fac formal, de pseudospecialiști, care dau avize fără să clipească, pe bani grei, dar și fără să examineze complet un dascăl.”
Cei mai mulți dintre cititori se dovedesc a fi conservatori, susținånd că “modernizare nu înseamnă a șterge cu buretele totul și a o lua de fiecare dată de la capăt, fără o analiză concretă a situațiilor existente în actualul sistem de învățămånt” și optează pentru examenul național unic.
