După ce, grație post-Revoluției din 1989, am ajuns să nu mai avem industrie și frig prin case, agricultură și tacâmuri de pește, medicamente gratuite și cozi la ouă, speranțe la apartament dat de la serviciu și nechezol în ceașcă, loc de muncă asigurat de stat și iliciți în pușcărie, mai pierdem ceva: boema. Nu prăjitura, nu cârciumile numite așa, nu opera lui Puccini, ci boema-boemă, cea despre care inepuizabilul și mereu surprinzătorul scriitor Mihai Neagu Basarab depune mărturie în cartea sa „Ultima boemă bucureșteană (1964-1976)“, apărută la Editura Magic Print.
Ce e boema scrie în dicționare, dar e de preferat meta-definiția sublimă a autorului: „Este o anume putință și o anume neputința într-o anume libertate“. Cartea face o scurtă istorie a boemei românești, de prin vremea primelor tinereți ale lui Caragiale și Eminescu, din deceniile următoare până în interbelic, când boema a fost nemurita artistic prin romanul „Craii de Curtea-Veche“ și apoi, din vremea regimului comunist. Cine poate fi boem? „Nu oricine – aflăm de la autorul care a fost și el, o vreme, boem autentic, cum destăinuie cu mândrie. Mihai Gafița, Mihai Beniuc sau Ion Dodu Balan n-ar fi putut deveni pentru nimic în lume Și nici Dumitru Popescu, Adrian Năstase, Ion Alexandru sau Alexandru Ivasiuc“. Iar asta întrucât, ni se explică, pentru a deveni boem trebuie să ai anumite defecte, iar altele să-ți lipsească. Și să ai unele calități, tot mai rare azi.
Boema românească s-a ivit pe când ai noștri tineri învățau la Paris nu doar cum să lege nodul la cravată, ci și cum să trăiască… boem. Născut din șpriț și convertit la tării, acest nobil flagel social are nevoie de consumatori înzestrați și devotați, adică tineri știutori de carte și înclinați spre arte.Și mai are nevoie de rețeaua aferentă de crâșme. Precizare: alcoolismul "nu-i un criteriu obligatoriu“, iar „inteligența e importantă, dar nu este inevitabilă“. Boema la noi a cunoscut o perioadă de aur în interbelic, cu figuri de proră ca Tuțea, Noica, Pandrea, iar „socialismul a permis împlinirea la București a unei boeme căreia boema pariziană (…) îi rămâne datoare“. Pe adevărații boemi „nu-i interesează politica, pentru că uneori se mai amesteca în politică, fără nici o treabă, desigur…“. Iar dacă-i interesează, și-o fură singuri, pentru că se aleg din asta, nu rareori, cu pușcărie. Dacă, totuși, e să căutăm un „rol social și politic pozitiv“ al boemei, el există:“ Batjocorind proștii facem disidență, suntem glumeți, umanizăm spre civilie austeritatea comunistă care recuperează sau rebutează, dar nu batjocorește…“. Nu-l sfătuia Stalin pe Dej, în cartea lui Marin Preda, să-i trimită pe „glumeți“ la Canal? Căci „adevărații comuniști, așa cum spunea bătrânul Tuțea, seamănă cu legionarii autentici într-o singură privință: din dicționar, la litera G, lipsește cuvântul Glumă“.
Trist e însă că nici acum, în plină democrație emergentă, în România pare să nu prea fie de glumă, căci boemă să te fălești cu ea nu prea există. Sunt ceva boemi ca trăgători izolați, pe un câmp de bătaie dezafectat, dar … Lumea de azi e prea „motivată“, „aplică“ la altele, „gândește“ la calculator, nu la masa de cârciumă. Boemii, lămurește naratorul, „reprezentau un simptom conform căruia societatea avea încă resurse latente de dezvoltare și, în general, de supraviețuire, nu era complet raționalizată, nu intra în criză economică…“ Boemului contemporan pare să nu-i priască democrația originală și libertatea dâmbovițeană de azi, boema e o specie tot mai rară, e pe cale de dispariție. Între altele, pentru că, spre a putea ființa, are nevoie și de un detaliu societal, acolo, care s-ar chema, printr-un arhaism, cumsecădenie.
L-aș numi pe Mihai Neagu Basarab ultimul (fost) boem autentic, dar mi-e frică să nu fie chiar așa.
Corneliu Vlad
