Înălțarea Domnului la ceruri, de unde „pentru noi oamenii… s-a coboråt“, s-a întrupat de la Sf. Duh și Fecioara Maria și s-a făcut om, este încununarea misiunii Sale måntuitoare. Urcånd la Tatăl ceresc, Hristos a luat chipul nostru pe care l-a purificat cu jertfa Lui pe cruce, i-a redat demnitatea dintåi, încredințåndu-ne că în El și prin El, viața reîncepe în zorii veșniciei. Timp de patruzeci de zile, Hristos a rămas cu ucenicii Săi spre a-i convinge de adevărul Învierii Sale, căci știm de la Sf. Ap. Pavel, dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor și zadarnică și credința noastră. Fără Învierea lui Hristos am fi rămas în orizontul angoasant al acelei deșertăciuni a deșertăciunilor de care vorbea Eclesiastul; cu Învierea Sa și Înălțarea Sa, viața omului capătă un sens nou – nu spre moarte, ci spre înviere.
Evangheliile citite în Biserică în săptămånile dintre Înviere și Înălțare sunt cuprinzător semnificative pentru pronia divină și dimensionează generos restaurarea condiției umane într-un urcuș al îndumnezeirii, care începe cu credința în învierea lui Hristos. Mai întåi, Hristos a intrat în foișorul unde se aflau apostolii, ușile fiind încuiate, le-a arătat că El este Cel care fusese răstignit pe cruce și le dăruiește pacea Sa. A urmat dumineca lui Toma, acest Geamăn al nostru, de la care învățăm cåt de grea este pentru om credința cea autentică și cum, nefățarnic fiind și mărturisind, o putem dobåndi. Atunci, Hristos însuși vine întru întåmpinare, umplånd de lumină întreaga făptură în mărturisirea de înfiorată bucurie sfåntă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!“. De la femeile mironosițe deprindem înțelepciunea iubirii de Dumnezeu, care le-a dat puterea să-și învingă frica și să meargă la mormåntul Måntuitorului pentru a îndeplini cele după datină. Le tulbura un singur gånd – cine le va da la o parte piatra de pe mormånt, acea piatră a necredinței, ca hotar între viață și moarte. Au aflat mormåntul deschis și gol, cum va rămåne pentru vecie. Lor, acestor femei, le-a fost hărăzit darul de a-L vedea pe „Biruitorul morții“, spunånd: „Bucurați-vă!“ în toate formele ei, moartea urmează păcatului, neascultării de Dumnezeu și Dumineca slăbănogului prilejuiește întålnirea mântuitoare cu „Cel care a venit să ridice păcatul lumii“. Odată cu iertarea păcatelor, Iisus redă omului căzut în orizontalitatea neputinței puterea de a se ridica și a merge pe propriile picioare. A făcut-o, ca și alte minuni, în zi de sâmbătă, mâniind peste măsură pe farisei, care slujind obedient doar formele se îndepărtaseră de adevărul Scrierilor Sfinte. Spre luare aminte, Hristos îi spune celui care odinioară era rob al neputinței sale: „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie mai rău“, îndemn la autocunoașterea propriilor acte. Ce să facă, cel care, astfel și-a redobândit verticalitatea și, odată cu ea, libertatea? Să-L vestească pe Hristos și, de ce nu, să urmeze Celui care, iertând-i păcatele, i-a deschis Calea, deodată Adevăr dătător de libertate și Viață fără sfârșit în iubirea proniatoare a lui Dumnezeu.
Urcușul continuă cu Dumineca femeii samarinene, urmată de aceea a orbului din naștere și, încercând a le pătrunde înțelesurile, te întrebi cu psalmistul: „Doamne, ce este omul, că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socotești pe el?“. Hristos s-a „făcut cunoscut“ femeii samarinene venite, la miezul zilei, să ia apă de la fântâna lui Iacob. Surprinzător pentru cutumele vremii, Hristos i-a cerut apă și înfiriparea dialogului aproape inițiatică, între altele, pentru a ști cui și când se cuvine închinarea: „Duh este Dumnezeu, și cei care i se închină, trebuie ca-n duh și adevăr să i se închine“. Când femeia îi spune despre Mesia cel așteptat „care pe toate ni le va spune“, Hristos i se dezvăluie: „Eu sunt, Cel care-ți grăiește“. Femeia înțelege pe dată, îi chemă pe cei din cetate, care vin și-L roagă să mai rămână la ei, mărturisind: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înșine am auzit și știm că acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii“.
În Evanghelia citită în Dumineca orbului din naștere se rotunjesc tâlcurile, spre a ne pregăti pentru părtășia la înălțarea Domnului. Întrebat de ucenici dacă orbul sau părinții lui au păcătuit, răspunsul îi tulbură: „Nici el nu a păcătuit, nici părinții lui, ci ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu“, care l-a trimis pe Fiul Său „să ridice păcatul lumii“, căzută în orbirea spirituală, într-un orizont obscur al ambiguității. De aceea, Hristos „Lumina lumii“ ne asigură; „cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții“. Vindecat, orbul înfruntă pe fariseii care îl și izgonesc și, minune – celui izgonit de oameni, Dumnezeu îi vine întru întâmpinare. Întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu, fostul orb vrea să știe cine este. Răspunsul este asemănător celui dat femeii samarinene: „L-ai și văzut! și cel care vorbește cu tine, Acela este“. Mărturisește cel ce fusese orb: „Cred, Doamne!“ și s-a închinat Lui. Cu viclenie, fariseii îl întreabă pe Hristos dacă sunt ei cumva orbi. Răspunsul vine ca o sentință: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar pentru că acum ziceți vedem… păcatul vostru rămâne“.
Cu aceasta ajungem în ziua înălțării Domnului, despre care aflăm în Evangheliile Sf. Marcu, Sf. Luca și în „Faptele apostolilor“, din nenumăratele scrieri ale Sfinților Părinți. Înălțarea Domnului era cinstită din primele secole, cum scrie Eusebiu de Cezarea, dar s-a îmbogățit cu noi dimensiuni de spiritualitate pe vremea împăraților Constantin și Elena, ca o dreaptă cumpănă între înviere și Coborârea Sf. Duh, desăvârșite de sărbătoarea Sfintei Treimi. Mântuitorul a ieșit împreună cu ucenicii pe străzile Ierusalimului, s-au îndreptat spre Betania, la casa lui Lazăr, a Mariei și Martei, unde era și Maica Fecioară. Au petrecut un timp împreună, Hristos vestindu-i că a venit timpul să plece la Tatăl Ceresc și s-au îndreptat spre muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani. Aici, binecuvântându-i pe toți, Iisus s-a ridicat la cer și Sf. Fecioară, împreună cu apostolii și ucenicii s-au închinat ca unui Dumnezeu adevărat. Iar dacă orgoliul omului contemporan se simte lezat de actul închinării, îi răspundem cu David: „El ne-a făcut pe noi, nu noi“. Cuvenita smerenie a omului urmează smereniei lui Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Părintele Stăniloae scria că „Adevărata smerenie este conștiința că Dumnezeu este iubire.“
În ziua de înălțare a Domnului ne cinstim eroii, cei foarte mulți dacă admitem că „nu poți fi cu adevărat român dacă nu ești un adevărat creștin“. Să nu uităm că eroii noștri s-au jertfit cu credința că acel ce luptă pentru adevăr, dreptate, libertate, pentru credință și neam îl cinstește pe Dumnezeu. Între ei, să-mi fie îngăduit, a-l aminti azi pe Mircea Vulcănescu, care împreună cu Mircea Eliade, Constantin Noica și alți tineri credeau că România poate renaște prin spiritualitate. A murit în închisoarea comunistă de la Aiud și ultimele cuvinte au fost „Să nu ne răzbunați!“, poate la gândul că răzbunarea ar prihăni jertfa lor. Cu gândul la toți eroii neamului nostru, îndreptându-ne ochii spre cer, de unde Hristos ne binecuvântează, să ne închinăm rugându-ne: Iisuse, Cel ce Te înalți la cer, înalță și sufletele noastre, ca mai presus de toate să te iubim pe Tine cum Tu ne-ai iubit pe noi.
