Secolul XXI. Romania, intrată cu acte depline în Uniunea Europeană. Se vorbeşte despre reforme în toate domeniile, mai ales în sănătate. E frumos să ne lăudăm cu -progresele- noastre în faţa comisiei de la Bruxelles. E minunat atunci cand ne dăm importanţă şi pozăm în ipostaze de reformatori, salvatori. Dar în spatele acestui circ pentru integrare se ascunde o realitate crudă şi înfricoşătoare. E greu să rămai cu simţurile întregi atunci cand scormoneşti în gunoiul acoperit de cortina de pluş. Povestea de viaţă pe care o prezentăm mai jos arată lacunele unui sistem imperfect şi lipsa de implicare a oamenilor care ar trebui să facă acest lucru.
Varsta, bolile sau lipsa familiei îi pot aduce pe oameni în situaţii disperate, cand n-au cui să ceară ajutor. Înainte de Paşte am ajuns în Constanţa pentru că auzisem de povestea tristă şi aproape imposibil de crezut şi acceptat a unei familii care, deşi pană în anul 1994 avea mai de toate, acum s-a ales praful şi pulberea de tot. Am parcat maşina în faţa unei barăci dintr-unul dintre cartierele mai periferice ale Constanţei. În stradă, o femeie întindea de zor rufe pe o sfoară şi plangea încetişor în barbă. -Of, of! Am ajuns la bătraneţe să stau la baracă. Unde-i munculiţa mea? Ce s-a ales de ea?- Uşa se deschide la numărul 2. Cineva îmi dă bineţe şi mă conduce în sufragerie. În pat, o femeie chinuită de viaţă parcă încearcă să-mi zambească forţat şi începe să intre în vorbă cu mine. La cei 60 de ani ai săi, Mariei Reli doar ochii i-au rămas vii şi o făramă de glas. Nu ştiu din ce motiv, dar nu pot privi direct la femeia din care parcă a rămas doar sufletul, iar ochii îmi fug prin singura cameră pe care o are. Maria începe să vorbească destul de uşor şi îmi spune că pe data de 28 aprilie 1994, într-o zi care nu anunţa nimic special, viaţa ei şi a familiei sale avea să se schimbe definitiv. Neavand carte şi neştiind exact despre ce era vorba, ea şi cu soţul ei au fost de acord să gireze cu casa pentru o societate comercială pe care avea să o înfiinţeze fiul cel mare cu un prieten şi cunoscut al familiei. Doar că la distanţă de 15 zile faţă de momentul cu pricina, casa lor era deja vandută cu semnătura familiei Reli, deşi ei nu aveau ştiinţă de acest lucru. Aşa a ajuns Maria să trăiască în baraca de pe strada Tractorului la numărul 2, unul dintre băieţi este condamnat la închisoare pentru opt ani din care au trecut deja doi, celălalt are o femeie cu care trăieşte în Năvodari, iar soţul Mariei nu a mai suportat realitatea şi şi-a luat lumea în cap şi a plecat la locul de baştină, într-o comună din judeţul Tulcea.
Cară apa cu găleata în buricul oraşului
Maria îmi tot spune invariabil acelaşi lucru. -În 28 aprilie 1994 am pierdut casa – totul, şi de atunci nu mai ştiu ce să fac cu viaţa mea-. Îmi povesteşte că aici unde locuieşte sunt vreo 30 de barăci. Nu există apă potabilă decat o jumătate de oră pe zi, dar de plătit, o plăteşte ca şi cum ar curge în mod normal. În rest, îşi cară apa din oraş. După ce a muncit aproape 20 de ani la fosta Întreprindere de Mase Plastice de unde a ieşit la pensie, acum primeşte aproximativ 2 milioane de lei pensie şi mai munceşte la un bufet, unde face de toate şi în perioadele bune ia chiar şi 2 milioane de lei. Numai că şi aşa, banii nu prea îi ajung, şi asta pentru că trebuie să îşi ia lunar medicamente pentru inimă, 1 milion de lei este pentru chirie, dar mai trebuie plătite şi apa şi lumina. Cumva mandră de tot ce a făcut în viaţa ei, îmi spune că, deşi în baracă are doar ce am văzut eu, respectiv buteliile, frigiderul, patul, masa şi aragazul, are totuşi şi mobilă, precum şi multe lucruri care sunt împrăştiate -prin lume-, majoritatea fiind la vărul ei. Nu are unde să ţină lemnele şi trebuie cărate cu sacoşa din oraş. Iar coşul pentru sobă trebuie scos prin perete. Se plange şi de faptul că la un moment dat au venit în zonă reprezentanţi ai municipalităţii, care au vrut să desfiinţeze barăcile, deoarece locatarii din zonă aruncă tot felul de resturi menajere. De atunci, Maria aşteaptă în fiecare zi ca autorităţile să îi spună ce se va întampla cu ea şi cu ceilalţi colocatari. Dacă vor mai avea case sau un trai normal. Răspunsurile însă întarzie să vină. Maria este conştientă că, dacă nu păstrezi curăţenia şi disciplina, oriunde te duci cu chirie, stai o lună şi te dă afară. O altă problemă a Mariei este cea legată de vecinii rromi, de care se cam teme. -Sunt foarte mulţi rromi în zonă şi am început să îmi fie frică să dorm acasă. Era veche uşa de la proprietar şi am luat una să o schimb, iar un vecin a furat-o. Am fost şi bătută de multe ori, dar ştiu că trebuie să supravieţuiesc, deoarece altă şansă nu am. O săptămană am dormit pe străzi după ce m-a bătut vecinul. Şi pentru că îmi este frică, prefer ca în timpul zilei să nu mai merg pe acasă, ci doar pentru a dormi-. Pe de altă parte, ea crede că multe neamuri de ale ei profită de ea şi dacă mai trece pe la ei, Maria spune că aceştia o pun să muncească. Aşa, Maria preferă să meargă la ea acasă să stea între cei patru pereţi pe care îi are şi să se roage la Dumnezeu ca să decidă El ce vrea să facă cu viaţa ei. Toate lucrurile pe care le-a avut în viaţă le-a muncit, nu le-a caştigat de-a gata. Maria îşi aminteşte cum unul dintre actualii proprietari ai apartamentului pe care l-au avut i-a ameninţat cu pistolul, dar ea deja nu se mai sperie de nimic. Oftand, îmi mai spune că, deşi nu are televizor sau aparat de radio, a mai auzit şi ea că sunt situaţii în care unele persoane mai ajută nevoiaşii. Ea este convinsă că Dumnezeu face multe minuni pentru toată lumea asta. Maria stă în multe zile în baracă şi îşi plange durerile. Plange şi cand îşi aminteşte de copilul ei mai mic, Daniel, care, deşi a avut un accident la o mană şi şi-a tăiat tendoanele, munceşte la SNC, iar celălalt băiat este singur printre străini, acolo în închisoare. Se pare că nici soţul nu este bine acolo în Tulcea, pentru că, din pricina tuturor celor întamplate, are tot mai dese crize depresive.
Cu gandul la Dumnezeu
Cu greu îţi poţi imagina că un om, candva plin de încredere şi, cu siguranţă, plin de viaţă, care a dat viaţă la doi copii, acum a ajuns să trăiască de azi pe maine şi cu gandul că mai bine Dumnezeu ar face o minune şi ar clarifica lucrurile. Deşi tanti Maria vorbeşte*ntr-una şi povesteşte tot ce a trăit în ultima vreme, minutele parcă trec greu.
Plec, purtand în inimă un oftat ca o lacrimă. Numai că toate lacrimile Mariei au fost atat de reale, ca şi cruzimea vieţii pe care o trăieşte, demnă. Ea nu ne-a cerut şi nici nu ne-a cerşit nimic, decat poate că a cerut mila lui Dumnezeu de a-i face ultimele zile de viaţă mai liniştite şi lipsite de alte nefericiri.
