La înălțarea Sf. Cruci, Temeiul dreptei credințe

La vremea sa, Sf. Ioan Gură de Aur scria: “Mai înainte, Crucea era semn de osândire, iar acum s-a făcut de cinste. Mai înainte era semn de osândire, iar acum pricină de mântuire. Aceasta ni s-a făcut nouă aducătoare de nenumărate bunătăți“. Aceste puține cuvinte cuprind întreaga teologie a Crucii pe care o invocăm în rugăciunea: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dum­nezeule și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o preamărim“. Mâine, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci o vom cu rugăciune și cu post prin care să mărturisim cu trăire Lumina lui Hristos, izgonitoare a întunericului care ne-a tulburat mintea și inima din clipa căderii protopărinților. Mai spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Natura umană, prin Hristos, s-a înălțat la cer.“ Să ne amintim că în lumina de necuprins în cuvinte de pe Muntele Tabor, s-a auzit glasul lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-L ascultați.“Iar El, Cel ce a venit în lume anume să fie Lumină a ei ne cheamă: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.“ Nu este, nici pe departe, o obligație, darul dumnezeiesc al libertății rămâne neștirbit căci Iubitorul de oameni dorește să-i urmăm cu dragoste. O lecție exemplară o dă tâlharul cel drept, care, pe cruce fiind, l-a mărturisit pe Hristos și a făcut-o deschi­zându-se Luminii Lui în care și-a cunoscut și recunoscut păcatele, pentru a se ruga: „Pomenește-mă Doamne întru împărăția Ta“; Mântuitorul l-a asigurat: „astăzi vei fi cu Mine în rai“.

Înălțimea înțelepciunii lui Dumnezeu

Crucea, „poartă a tainelor“ și „armă a păcii“, dând măsura înțelepciunii lui Dumnezeu, este un simbol străvechi ( se pare că cea mai veche este ceea egipteană) și semnificațiile sunt numeroase tocmai pentru că surprinde paradoxul condiției umane compatibilă cu aproape nesfârșite forme de manifestare, fiecare dintre noi având a purta propria cruce. Sf. Atanasie cel Mare scrie că „Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El s-a sfârșit, îmbrățișându-ne“. Să ne luminăm inimile cu aceste cuvinte în această zi de biruință desăvârșită a Crucii, Cale a lui Hristos, amintindu-ne că ea unește vremelnicia cu veșnicia, cele proprii materiei cu cele ale spiritului și că doar prin ea ne împăcăm cu Dumnezeu. În mentalul popular întâlnim numeroase legende surprinzând felul în care a fost percepută Crucea Mântuitoare, trecând prin cele două Testamente. Într-una dintre ele, se spune că Crucea este făcută din pomul raiului, semn al păcatului dintâi; o alta că Noe a făcut arca tot din acest pom care nu era unul cunoscut.  ?ê?£i încă altele și din toate deprindem adevărul după care ne-am eliberat de urmările neascultării strămoșilor prin Hristos, Care a făcut întru toate voia Tatălui Său, arătându-se „Lumină din Lumină“ și Iubire din Iubire. Prin Hristos , care ne-a dăruit pacea Sa, omul poate îndrăzni să spună lui Dumnezeu Tată, adică suntem moștenitori ai vieții celei veșnice, care înseamnă „A Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“.
Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci are un temei istoric foarte concret,momentul care a schimbat cursul istoriei, odată cu victoria Sf. Împărat Constantin, care a pus semnul crucii pe scuturile soldaților. A urmat, cum știm,edictul de la Milano din 313 prin care a încetat prigoana creștinilor pentru care semnul crucii era pricină de pedeapsă. Sf. Elena, mama sa, a cerut să plece și să facă săpături pe Golgota anume pentru a descoperi Sf. Cruce. Golgota era acoperită de tot felul de gunoaie, însă Sf. Elena a stăruit până când, în 326, a aflat Crucea Mântuitoare. Cum era de așteptat, au fost găsite trei cruci dar a fost lesne s-o identifice pe aceea a lui Hristos, căci atingând cu ea un mort, acesta a înviat și a adus slavă lui Dumnezeu. Ambrozie și Rufus scriu că Sf. Elena a trimis două cuie din Sf. Cruce fiului ei, care a pus unul dintre ele într-o diademă, iar Crucea a fost așezată în Biserica pe care a construit-o în Ierusalim și a închinat-o Sf. Cruci. Mai târziu în timpul războiului cu perșii, Sf. Cruce a fost luată ca trofeu de luptă. A urmat alte lupte cu perșii iar Heraclius, învingându-i, a luat Sf. Cruce și, în ziua de 14 septembrie 614, patriarhul a înălțat-o în fața poporului care, închinându-se s-a rugat: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o preamărim“. Ne închinăm crucii pe care s-a răstignit Iisus, ca jertfă, pentru care aducem smerită mulțumire iar învierea Lui o lăudăm și, cum spune o rugăciune de demult, „cu dorire“ s-o preamărim.  În ortodoxie întâlnim adesea Sf. Cruce înconjurată de raze într-un cuprinzător simbol al unității de nedespărțit dintre moarte și înviere. Sf. Isac Sirul precizează: „calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi“ iar Părintele Stăniloae ne poartă spre o mai cuprinzătoare înțelegere: „Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis.“

Semnul biruinței creștinilor

Nu puțini simt o strângere de inimă când aud îndemnul lui Hristos: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie“ și nu fără îndreptățire. Ni se mai spune că în lume „necazuri vom avea“, dar, mai presus de toate „îndrăzniți, Eu am biruit lumea“. Asumarea Crucii înseamnă răspundere pentru tot ce gândim, vorbim sau făptuim, și, adesea, suferință de al cărei rost omul contemporan s-a înstrăinat. A înțeles-o Blaga care în „Lauda suferinței“, scrie că „Ea schimbă la față argila, o schimbă în duh/ ce poate fi pipăit duios, cu știință“. Cere Tatălui să nu alunge întreaga suferință, „Alungă doar pe aceea doar care destramă,/ dar nu pa aceea care întărește/ ființa-ntru ființă/ pentru că este „singura legătură între noi și Tine“.
Trăitorul din sec. XXI se poate întreba firesc: Ce înseamnă să ne lepădăm de „sine“ (despre care s-a scris enorm), de ce s-o facem și cum fără a ne depersonaliza? Dacă vom privi cu atenție, observăm că acest în acest „sine“ se cuprinde tot ce primim din această lume căzută și cu deosebire iubirea de sine din care izvorăsc toate relele care intoxică fiecare zi. Între ele, trufia și lăcomia pe seama cărora unii gânditori pun această criză ce parcă se permanentizează. Iubirea de sine alungă iubirea de Dumnezeu și de semeni, perturbă gândirea făcând să numim lumină întunericul cu fantasmele lui. Iisus îndeamnă să căutăm mai întâi împărăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga, pentru că de la El vine tot binele. Iar împărăția lui Dumnezeu, scrie Sf. Ap. Pavel „nu este mâncare sau băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt“, ea „nu stă în cuvânt, ci în putere“. Întreba apoi: „Ce vreți? Să vin la voi cu toiagul, sau cu dragoste și cu duhul blândeții“. Cu dragoste și blândețe a venit Hristos, a vindecat „toată boala și nepu­tința din popor“, „propovăduind Evanghelia Împărăției“, prin toate dăruind eliberarea de întunericul răutății al cărei ultim hotar este moartea. Paradoxal, aici ne întâlnim cu adevărata desăvârșire a „sinelui“ cel mai tainic prin iubire îndelung răbdătoare și deplin iertătoare: „Părinte iartă-le lor, că nu știu ce fac“.
Lângă Crucea pe care Hristos și-a întins brațele într-o supremă îmbrățișare a umanității era Maica Sa Preasfântă, pe care văzând-o, a arătat spre ucenicul Ioan spunând: „Femeie, iată fiul tău“, iar celui care a devenit Apostol al Iubirii: „Iată mama ta“. Ca pe o mamă să o ascultăm lucrând cuvintele rostite la nunta din Cana Galileii: „Orice vă spune El, faceți!“ ?ê?£i nu doar să ne amintim, ci, mai degrabă să nu le uităm nici o clipă, punând bun început anului bisericesc în care intrăm odată cu cinstirea sfintei sale nașteri. În desfășurarea logicii iubirii neostoit purtătoare de grijă a lui Dumnezeu, urmează cinstirea Sf. Cruce, care va și pecetlui sfârșitul istoriei, când se va arăta „semnul Fiului Omului“. Până atunci, avem de împlinit porunca „Să vă iubiți unul pe altul“, dar nu oricum, ci „cum Eu v-am iubit pe voi“. Iar când ne „preamărim“, să nu-I uităm cuvintele: „care între voi vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru…După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească El și să-și dea sufletul răscum­părare“. În rugăciunea de despărțire, după ce spune cum a dat „slava Sa“ celor ce L-au urmat,Iisus cere Tatălui să le poarte grija „ca ei să fie una, așa cum una suntem noi… desăvârșiți întru unime; și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, așa cum M-ai iubit pe Mine.“ Să lăsăm ca aceste cuvinte să ne lumineze inimile spre cuvioasă lucrare,încredințați că orice faptă bună făcută în numele lui Dumnezeu este, după Sf. Marc Ascetul, „o cruce“. E drumul de la a ne numi la a fi creștini.
Îmbrăcându-ne cu straiele de sărbătoare ale faptelor bune să spunem cu Vasile Voiculescu:  „Tu, Cruce purtătoare de Hristos,/ Azi ca o Arcă te-ncarci de-ntreaga lume/ ?ê?£i biruind potopul păcatelor anume/O urci și-o scoți în ceruri, la tronul sfânt, prinos“.

Elena Solunca Moise