Îi sărbătorim astăzi pe Sf. împărați Constantin și Elena, cei care prin viața și faptele lor sunt considerați asemenea apostolilor. Constantin era fiu al împăratului Constanțiu Clor și al împărătesei Elena și, după moartea tatălui său, Maxențiu a pornit, în anul 312, împotriva sa un război pentru care avea puțină oaste și nici aceasta prea bine înarmată. Într-o zi, frămåntat de gåndurile viitoarelor lupte, Constantin a văzut pe cer, pe la amiaza mare, o cruce strălucitoare, în jurul căreia scria „Sub acest semn vei învinge“. Noaptea, în vis, a văzut pe însuși Hristos care l-a îndemnat să pună semnul Sf. Cruci pe steagul de luptă și, urmånd îndemnul, l-a biruit pe Maxențiu. Ajuns împărat, Constantin cel Mare, a dorit să-și exprime recunoștința pentru Dumnezeul creștinilor, căruia îi datora victoria, și în 313 a dat „Decretul de la Milan“, act împărătesc prin care s-a pus capăt prigonirii creștinilor. Mai tårziu, împăratul Constantin a mutat capitala de la Roma la Bizanț, unde a zidit o cetate nouă, Constantinopol, pe care o gåndea ca o adevărată Romă. Împărat al creștinilor, Constantin a asistat la tulburările dintre credincioși, datorate îndeosebi ereziei lui Arie, care susținea că Fiul, după fire, nu este identic cu Tatăl, fiind un fel de creație subordonată Lui. Pentru a restabili unitatea Bisericii, esențială pentru unitatea Imperiului, Constantin cel Mare a organizat, în 325, primul sinod ecumenic, la Niceea, chiar în Biserica din curtea palatului său. La acest prim sinod, la care a participat el însuși, au fost adunați „318 părinți“. Prin hotărårile adoptate, primul sinod ecumenic rămåne un eveniment de referință pentru istoria Bisericii Ortodoxe. Aici s-a stabilit cea mai mare parte a Crezului pe care, de atunci, fiecare creștin îl rostește singur și toți împreună la Sf. Liturghie. O coincidență fericită face ca, anul acesta, dumineca trecută să fie închinată Sfinților Părinți de la Sinodul întåi Ecumenic.
În tot ce a făcut în acești ani, împăratul Constantin a avut-o mereu alături pe maica sa Elena, pe care a trimis-o să descopere locurile sfinte despre care se vorbea în Sfintele Evanghelii. Ajunsă acolo, împărăteasa Elena s-a dus pe Golgota și a aflat Sfånta Cruce pe care a fost răstignit Måntuitorul. Cu mare evlavie și råvnă pe măsură, împărăteasa Elena a zidit Biserica Sf. Mormånt,(Anastasis) Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret și din alte locuri. Împărăteasa Elena a plecat la Domnul în anul 327 și, zece ani mai tårziu, i-a urmat și Constantin, lăsånd moștenire creștinătății fapte ce justifică o cinstire asemenea aceleia datorată apostolilor.
La mulți ani cu sănătate și spor duhovnicesc tuturor celor ce poartă numele de Constantin și Elena.
Coborârea Sf. Duh – Rusaliile
Cånd Iisus s-a înălțat la cer, le-a spus Macii Sale și ucenicilor să stea în Ierusalim și să se roage, în timp ce el a traversat cele nouă ceruri ale îngerilor. Cånd au trecut zece zile de la înălțare, a coboråt peste ei Sf. Duh, „care de la Tatăl purcede“, așa cum fusese anunțat în Vechiul Testament și cum însuși Hristos le spusese. Relatată pe larg în „Faptele Apostolilor“, Coborårea Sf. Duh, sau Rusaliile cum se mai spune, este „capătul sărbătorilor“, momentul în care opera måntuitoare a lui Hristos se desăvårșește cu botezul Sf. Duh și în care s-a întemeiat Biserica creștină. În såmbăta dinaintea Rusaliilor se face pomenirea celor adormiți într-o comuniune ce trece prin timp, dincolo de el spre înveșnicirea noastră. Duhul Sfånt a lucrat și înainte de Cincizecime, însă acum abia s-a arătat ca ipostas propriu al dumnezeirii cu rolul său în „iconomia måntuirii“. Venirea Duhului Sfånt este semnul cel mai evident al împăcării omului cu Dumnezeu în și prin Iisus Hristos. De altfel, însuși Iisus Hristos spune cåt de trebuincioasă este urcarea Sa la cer pentru a trimite pe Duhul Sfånt ca semn și ca dar al împăcării.
Duhul Sfånt, Mångåietorul, Duh al Adevărului a coboråt peste Sf. Apostoli în chip de „limbi de foc“ dåndu-le darul vorbirii în limbi spre a propovădui tuturor Evanghelia iubirii și a păcii. „Limbile de foc“ ce s-au așezat peste Apostoli „ca un vuiet și suflare de vånt ce vine repede“ sunt înțelese ca focul Duhului Sfånt ce aveau să ardă necredința, eresul și răul lumii. De atunci, Duhul Sfånt este neîncetat prezent în Biserica creștină ca „Vistier al bunătăților“ și „Dătător de viață“, prin El primim toate darurile de la Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel spune că roadele Duhului Sfånt sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credința, blåndețea și cumpătarea. Duhul Sfånt este prezent pretutindeni, el sfințește viața noastră prin cele șapte taine și ne călăuzește pe calea spre împărăția lui Dumnezeu prin cele șapte daruri: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, cunoștința, evlavia și frica de Dumnezeu, cea care ne și vindecă de toate spaimele lumii. În viața Bisericii, el este sufletul întregii vieți spre binele tuturor creștinilor, atunci cånd este dorit și chemat. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după, dar și fii ai Bisericii. Părintele Sofian Boghiu îndemna să cerem, să primim și să folosim cu dragoste influențele binefăcătoare ale Bisericii, „pentru curățirea noastră, pentru luminarea și înnoirea lăuntrică, pentru ocrotirea și întărirea noastră pe calea vieții cinstite, curate și pașnice, supunånd voia noastră voii lui Dumnezeu“, începånd toate rugăciunile cu chemarea Duhului Sfånt: „Vino, Mångåietorule Sfinte și te sălășluiește întru noi!“
Sfânta Treime
A doua zi după sărbătoarea Coborårii Sfåntului Duh, ca un corolar, este cinstită Sfånta Treime – Tată, Fiu și Duh Sfånt – însemnånd în tradiția Sfinților Părinți existența celor trei persoane care împărtășesc una și aceeași natură dumnezeiască, deopotrivă unime treime și treime unime. Unul în trei Persoane, Dumnezeu este o singură fire, o putere, o lucrare, o voință, o energie comună. Un aport esențial în interpretarea Sfintei Treimi l-au avut Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama ș.a. Mintea omenească nu are cum desluși această taină divină care o depășește și pe care inima, „organ al transcendenței“, o primește cu credință, căci, după Sf. Vasile cel Mare „concepem un fel de despărțire unită și o unire despărțită“. Existența celor trei Persoane ale Sfintei Treimi este una consubstanțială, ele sunt coeterne, Dumnezeu Treime existånd dincolo de timp însă lucrează în timp. Sf. Grigorie de Nazianz scrie că în interiorul acestei unități („monade“) se pot face anumite distincții: Tatăl este izvorul dumnezeirii; Fiul are existență de la Tatăl prin „naștere“ din veșnicie și prin Duhul se întrupează și se manifestă în lume; Duhul primește existență de la Tatăl, „purcede“, dat și manifestat prin Fiul. Există o bogată literatură în care putem afla mai multe despre taina Sfintei Treimi și, dincolo de subtilitățile teologice, se deschide cale rugăciunii: „Nădejdea noastră este Tatăl, speranța noastră este Fiul, acoperămåntul nostru este Duhul Sfånt. Treime Sfåntă, slavă ție“.
