Convorbire cu acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române
Pe 4 aprilie sărbătorim Ziua Academiei Române și a porților deschise, amintind anul 1866 când, prin Locotenență domnească, se înființa la București Societatea Literară Române, cu misiunea de „a determina ortografia limbii române, de a elabora gramatice limbii române, de a începe și realiza lucrarea dicționarului român“.
Un an mai târziu, aceasta devine Societatea Academică Română și, în 1879, este declarată „institut național cu denumirea de Academia Română“, ce avea „de scop cultura limbei și istoriei naționale, a literelor, a științelor și frumoaselor arte“. Peste ani, cum vedeți semnificațiile acestui act întemeietor?
Încă de la înființare,Academia Română a avut un rol național foarte precis, legat de întreaga ființă a națiunii. Mai mult, după 1859, aici a fost o a doua unire, o unire de suflet. Primii numiți în forul academic au fost cei dinafara granițelor țării de atunci, adică de munteni și moldoveni. Au fost numiți, în primul rând transilvănenii, bucovinenii, bănățenii, basarabenii. Deci, a fost un parlament al națiunii care cuprindea întreaga românitate din acel moment.
Deschiderea primei sesiuni a Societății Literare a fost o mare bucurie pentru locuitorii Bucureștiului.
Într-adevăr, a fost prilejul unui entuziasm general și chiar s-a făcut comparația cu manifestarea din februarie 1859, la venirea lui Alexandru Ioan Cuza în București. A fost același entuziasm și chiar mai mare.
Fără să fie angajată în politică, dar sprijinind politica națională, Academia Română a contribuit la înfăptuirea Marii Uniri. Cum a făcut-o?
În primul rând, sesiunile Academiei erau un loc de contact al cărturarilor români de pretutindeni. Cărturarii români din toate părțile românității se întâlneau aici, la Academie. Erau mai puțini decât astăzi, dar simbolic, reprezentau o entitate națională. Pe lângă aceasta, Academia a avut mereu o sensibilitate specială pentru marile momente de împlinire. Așa a fost la 1877, declararea Independenței de stat a României, după cum a avut o poziție critică față de răscoala din 1907. A fost mereu ca un club al înțelepților care vegheau la mersul întregii națiuni și al statului.
Este recunoscut rolul Academiei în cultivarea limbii și istoriei noastre.
Este drept că în problema limbii exista un mare avantaj, este o limbă unitară, nu are dialecte. Pentru aceasta problemele erau mai simple, dar existau probleme de modernizare a limbii și chiar cu bagajul de cuvinte.
Academia Română respectă și cultivă tradiția, dar în același timp este flexibilă, deschisă la nou și, în timp, preocupărilor pentru limbă și istorie li s-au adăugat și amplificat cele științifice.
În mai puțin de un deceniu s-a adăugat o secție științifică care s-a diversificat în timp, mereu în pas cu dezvoltarea științei pe mapamond. Astăzi secțiile dominante în Academie sunt cele științifice și ca preocupări și ca număr de membri.
Există și posibilitatea mai multor schimburi academice.
Această preocupare a fost de la început. Mai mult, încă în timpul Societății Academice, adică înainte de 1879, existau câteva puncte de distribuție a publicațiilor peste hotare, astăzi nu mai avem. E drept, atunci erau publicații mai puține, dar astăzi când avem o producție editorială extraordinară ea nu este bine difuzată nici măcar în țară.
Procesul de globalizare este în plină desfășurare și au apărut probleme într-un fel neprevăzute. Una dintre ele este afirmarea identității etnice, încât s-ar părea că acest început de secol este al etniilor.
Evident că globalizarea este un proces inevitabil și, pe undeva, în condițiile actuale ale dezvoltării omenirii, este chiar necesar. Dar, tocmai pornind de la interesele acestor etnii pe care le-ați invocat, e necesar ca acest proces de globalizare să fie unul echitabil. Eu aș spune în spiritul revoluției din 1878, care avea cele trei principii bine știute – libertate, egalitate, fraternitate. Eu văd aplicate aceste principii și la procesul de globalizare, adică nu unii să aibă toate înzestrările și alții să fie un fel de rude sărace. Ar trebui să se realizeze o armonizare. Desigur, este foarte complicat și greu de realizat, la egalitate nu se va ajunge niciodată, dar se poate realiza o apropiere a unora de alții în așa fel încât să existe o armonie, o fraternitate. Cât timp nu există această fraternitate socială, economică și culturală, nu putem vorbi de o globalizare reală. Ca să fim sinceri, vedem cum mari puteri sunt într-o bătălie chiar în interiorul UE și acest lucru este generat tocmai de nivelurile de dezvoltare diferite. Cu cât aceste diferențieri vor tinde spre egalizare, cu atât problemele vor dispare, dar până arunci e un drum lung. După opinia mea, etniile trebuie să-și apere interesele și să caute, dacă vreți, ca în această competiție să nu fie depășite și fiecare să-și poată afirma propriile calități prin propria muncă. Dar, până acolo mai este un drum lung.
?ê?£i cel puțin până acolo avem nevoie de istorie.
Da. Istoria are avantajul de a explica felul în care am ajuns acolo unde suntem, cu experiența lucrurilor bune ca și a celor rele.
La noi istoria are un statut de Cenușăreasă.
Mai mult decât Cenușăreasă. Istoria nu mai are rolul de a stimula apropierea dintre oameni, de a da fiecăruia un temei de existență, să știe de unde vine și încotro se duce. E o materie, uneori plicticoasă pentru că modul în care se predă nu este dintre cele mai fericite, ca să spunem așa. I se acordă un spațiu foarte mic și se încearcă să se transmită, în acest număr restrâns de ore, un volum de cunoștințe copleșitor, căruia elevii nu-i pot face față. Pe de altă parte, modalitatea de predare este defectuoasă – ca și cum o serie de lucruri le-ar cunoaște, când de fapt, nu le cunosc și materia devine plicticoasă.
Ce se pierde prin acest mod de predare a istoriei?
Se pierde foarte mult, pentru că nu se mai înțelege evoluția relațiilor dintre oameni, care sunt deosebirile dintre bine și rău. E un lucru să cunoști și să înțelegi o evoluție istorică și altul să ai o nebuloasă de cunoștințe.
Se poate spune că sunteți un om al Academiei – ați început foarte tânăr ca cercetător și ani de zile ați desfășurat această activitate la Institutul de Istorie al Academiei. Ați scris o istorie a acestei instituții de prestigiu. Ați fost ales membru corespondent în anul 1991, titular în anul 1992 și acum sunteți vicepreședinte al Academiei Române. Cum vedeți rolul Academiilor naționale într-o lume globalizată?
În general, academiile sunt unificatoare. Sunt reprezentantul Academiei Române în Uniunea Academică și, participând la sesiunile acesteia pot spune că există o unitate foarte mare instituțională și profesională. Deci, academiile vor avea un rol important în apropierea dintre țări și popoare. Problema importantă nu este aceea a academiilor, ci a miliardelor de oameni care trăiesc pe planetă.
Au trecut 147 de ani de la înființarea Academiei…
Dacă facem un bilanț, vedem că am continuat să existăm și am senzația că, în ultima vreme, cei care conduc vremelnic destinele țării încep, încet, încet să-și dea seama de ceea ce poate aduce Academia. Acest lucru este un fapt încurajator. Desigur, față de necesități, avem nevoie de foarte multe lucruri, dar, repet, am senzația că se încearcă să fim ascultați și sprijiniți.
În Aula Academiei Romane a avut loc adunarea generală a membrilor Academiei Române dedicată Zilei Academiei Române și a porților deschise. După Cuvântul de deschidere rostit de acad, Ionel Haiduc, președintele Academiei Române au susținut comunicări: acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române – „Rosturile naționale ale Academiei Române“, acad. Eugen Simion, președintele Fundației Naționale pentru ?ê?£tiință și Artă – „Însemnări rapide despre identitatea națională“ și acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca – „Academia Română și Transilvania“. A fost lansată cartea, „1948 – Marea dramă a Academiei Române“, coordonată de acad. Păun Ion Otiman, care semnează și un substanțial studiu introductiv. Elaborarea unei asemenea lucrări-document este, cum apreciază acad. Păun Ion Otiman, „o obligație morală față de membrii Academiei care s-au jertfit pe altarul științei și culturii românești“ și semnifică „desprinderea Academiei și a membrilor săi actuali de întunecata perioadă comunistă“. În încheierea manifestării, a fost dezvelită placa memorială pe care sunt înscrise numele celor care au fost excluși din Academie în anul 1948, operă a sculptorului Mihai Iacobici. Vom reveni în ediția viitoare.
Elena Solunca Moise
