Să nu ne pierdem propria noastră ființă
Convorbire cu acad. Dinu Giurescu
Încep cu o observație: în primii ani după 1989, publicul era foarte interesat de istorie, acum acest interes s-a diminuat, deplasându-se către politică.
E adevărat, după 1989, interesul pentru istorie a fost foarte mare, dar el se concentra pe anii comunismului, când istoria nu a fost analizată cum trebuia. Acum, publicul a intrat într-un alt ritm, e interesat de lucruri mai imediate, vrea să știe ce se întâmplă cu viața lui și e normal să fie așa. Cu timpul, situația se va echilibra.
Ați coordonat volumul IX din „Tratatul de Istorie a Românilor“, un proiect fundamental al Academiei Române, care s-a bucurat de un real succes la public.
Publicul mai este încă interesat de istoria contemporană, mai mult decât de alte epoci istorice. Volumul IX tratează o perioadă foarte scurtă – 1940 – 1947 -, domnia regelui Mihai I și anii războiului, până în 1947, când s-a semnat Tratatul de pace. E o etapă foarte încărcată în evenimente – statul național legionar, regimul autoritar al mareșalului Antonescu, după care a urmat o perioadă foarte scurtă când ne-am imaginat că ne reîntoarcem la monarhia constituțională și, în final, a venit guvernul impus de Vîșinski prezidat de dr. Petru Groza, care a asigurat tranziția spre democrația populară, un regim condus în exclusivitate de partidul comunist, în final, partidul stat.
A colorat emoțional lucrul la Tratat faptul că ați trăit acei ani?
Am căutat să nu țin seama de încărcătura emoțională și cred că am și reușit. Așa am făcut și în volumul de amintiri și mărturii „De la Sovromconstrucții nr.6 la Academia Română“, pentru că aceasta a fost evoluția vieții mele.
Ce făcea un tânăr absolvent de istorie, descendent al unei familii de reputați istorici, pe un șantier de construcții?
Am ajuns acolo fiindcă nu aveam nicio altă posibilitate de lucru. Niște prieteni mi-au spus că s-a creat o slujbă nouă, aceea de normator, am urmat o școală de calificare de două luni și am fost numit normator în construcții de drumuri. Am lucrat în comuna Andrășești, lângă Slobozia, pe urmă la Alexeni, în apropiere de Urziceni, la Căzănești. În anul 1952, am lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se făceau niște drumuri.
Acolo munceau mulți deținuți politici. Ce sentimente vă încercau, pentru că aveați deținuți politici în familie?
A fost anul cel mai greu și e o poveste foarte tristă, care ar trebui să fie odată detaliată. Tatăl era la închisoare, la fel și fratele tatei, un unchi murise la Canal. Ce simțeam? Ne era jenă că eram liberi. Îmi amintesc că atunci când, odată la trei săptămâni, veneam pentru două zile la București, nu ieșeam la fereastră fiindcă jos lucrau deținuți politici.
„Aventura“ a continuat.
Am fost la H4, la sud de Bacău, unde s-a construit primul aerodrom pentru avioanele cu reacție pe care sovieticii le livrau armatei române. După aceea, am fost din nou la Urziceni – Buzău, la Găiești – Târgoviște și cu asta s-a încheiat periplul meu de constructor.
Cum gândiți acum această experiență?
Mi-a prins foarte bine, pentru că am cunoscut lumea muncitoare, oameni foarte decenți dacă știi cum să te porți și pot să vă spun că, în toți cei șase ani, nu am avut nicio neînțelegere majoră.
În curând o să vă apară lucrarea „Comunismul în România“. De unde nevoia de a scrie acest compendiu, după ce ați scris mult, ați avut intervenții la radio și televiziune?
Nevoia a venit din felul foarte subiectiv în care sunt prezentați anii 1948-1989. E adevărat că studiile de specialitate sunt bine făcute, dar până acum nu a apărut o privire de ansamblu care să-l facă pe cititor să înțeleagă ce a fost în acei ani. Au fost publicate tot felul de impresii personale, impregnate cu resentimente sau de încercări de a scuza anumite fapte. Astăzi, în liceu, istoria este trecută pe o linie de garaj, e redată schematic, așa încât tinerii nu înțeleg nimic. Atunci mi-a zis să fac acest compendiu, pe care l-am elaborat eu în proporție de 75% și restul de 25% de doi tineri colaboratori. În ce mă privește, am încercat să redau ce a fost acest regim – ce a fost partidul, sistemul politic, industrializarea socialistă, colectivizarea, agricultura socialistă, învățământul, represiunea. Despre politica externă și armată au scris cei doi colaboratori. La acestea se adaugă 200 de ilustrații și mici biografii ale unor lideri comuniști.
Desigur, totul este bazat pe documente. Cum e prezentat partidul?
Îmi închei capitolul așa: A fost o mecanism foarte complex de transmis ordine, în care nu s-a discutat aproape niciodată nimic.
Și o scurtă caracterizare a regimului?
La început, a fost un regim impus cu forța, după aceea a devenit legal, recunoscut de toate organismele internaționale, iar pentru cetățeni a devenit un regim de drept. A fost un regim căruia ne-am supus indiferent dacă ne plăcea sau nu; toată lumea a contribuit, inclusiv istoricii, oamenii de cultură. Se poate discuta despre calitatea operei, însă a spune că cineva n-a lucrat, că a „rezistat prin cultură“ este neadevărat. Să nu-mi spună cineva că a înșelat stăpânirea.
Atunci, cum s-a rezistat?
Am rezistat făcându-ne bine datoria, pentru că mai existau reviste de cultură care reușeau, ca și cele de specialitate, să publice lucruri ce erau în afara directivelor de partid. Așa erau „România literară“, „Contemporanul“, „Vatra“, „Ateneu“, „Tribuna“, „Ramuri“.
Așa fiind, cum interpretează istoricul acel timp?
Istoria nu este nici rechizitoriul procurorului și nici pledoaria apărării; istoria ar trebui să înregistreze și să prezinte faptele așa cum au fost, să se bazeze pe documente nu pe impresii personale. Dacă ești istoric, să încerci să reconstitui trecutul cât mai aproape de ceea ce va fi fost el. Nu se poate, cum se întâmplă acum – condamnările regimului comunist sunt făcute cu înverșunare și selectiv de tipul: unul aflat într-o anumită poziție nu e condamnat, altul da.
Asta ține de mentalitate, despre care spuneți că este cel mai mare rău moștenit de la comunism.
Da, o mentalitate care se vede și astăzi, ba chiar e mai puternică decât oricând, pentru că doar unii sunt condamnați și alții sunt absolviți. Nu mai este nimic de condamnat, trebuie să spui adevărul. Este o sechelă a comunismului, dar ține și de lupta politică. Dacă în Occident nu există asemenea motive și se folosesc altele, la noi este o marfă care se vinde bine – colaborarea cu securitatea, de pildă, și tot felul de acuze de acest fel care zboară prin aer și pe care presa doritoare să se vândă caută să le exploateze o zi, două, trei, apoi se trece la altceva.
Ce va urma?
Avem o datorie față de meseria noastră și față de Academie ca for suprem de știință și cultură și garant al valorilor. Urmează volumul X din „Tratatul de Istorie“, care va cuprinde perioada 1948-1989. Ar fi un volum de primă reconstituire a acelei perioade.
Cum vedeți viitorul ca om al cetății?
Ca om al cetății sunt îngrijorat, când văd că țara nu mai are industrie, că agricultura nu mai este în stare să hrănească populația, că oamenii nu au de lucru. Mult mai grav este mentalul tineretului care vrea să plece pentru că își dă seama că în țară își găsește foarte greu de lucru. De națiune, de patrie sau de drapel nu se mai vorbește. Globalismul cultural, care se extinde tot mai mult și la noi, tinde să distrugă identitatea națională. E un mare progres că suntem în Uniunea Europeană, cu o singură condiție – să nu ne pierdem propria noastră ființă.
