Experiența în presa scrisă, cinematografie și istoriografie „fierbinte“, dar și formația de militar, îi oferă lui Viorel Domenico un unghi de abordare mai puțin frecventat pentru o nouă reconstituire despre Revoluția Română. Cartea „De cealaltă parte a Baricadei“, apărută la Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, este eminamente factuală, adică povestește pe-ndelete cum s-au întâmplat lucrurile și se ferește de teoretizări, generalizări, etichetări și concluzii tranșante. E drept însă că decupajul (dacă tot vorbim de cinematografie) nu te lasă nedirijat prin hățișurile mult prea complexului eveniment. Autorul pune cap la cap, în suită cronologică, cât se poate de amănunțit și de exact, fapte întâmplate în momentele cele mai înverșunate ale Revoluției. Dar atât de multe s-au întâmplat atunci, încât și cărții acesteia, de vreo sută cincizeci de pagini, i se pot reproșa destule omisiuni (explicabile însă toate, cumva).
Oricum lectura cărții captivează chiar de la prefață și ceea ce „te fură“ sunt, mai mult decât situațiile, protagoniștii. Oameni puși împrejurări limită, care reacționează fiecare în felul lui – temerar, corect, bizar, laș, abject, ticălos sau cum a mai fost. Căci așa sunt, de când lumea, personajele revoluțiilor de totdeauna și de pretutindeni, pe care istoricul american Crane Brinton le categorisește astfel: elite ale statului prerevoluționar, cu nemulțumiri proprii față de puterea din care au făcut parte; oportuniști, care profită de situație în propriul interes; nonconformiști; elemente teroriste și criminale; oameni cinstiți și de acțiune, revoltați de fărădelegile și imoralitatea regimului; idealiști, în special tineri; populiști, cu discurs demagogic, dar mobilizator. De-alde toți aceștia regăsim cu duiumul în paginile cărții. Așadar, o lectură pasionantă pe care, fără a vulgariza, aș vedea-o în ciclul „Așa vă place istoria?“.
După aproape un sfert de secol de când s-a produs, Revoluția Română aproape că s-a așezat la locul cuvenit în istorie (e drept, numai ea știe cum), dar fără să dispară ca subiect de discuții însuflețite la televiziuni de apartament sau la o bere pe terasă. Ciudate și grotești sau/și de un tragism autentic sunt comportamentele și destinele feluriților CPEx-iști puși față-n față cu Revoluția. Unii se sinucid (Ion Radu), altora le-o ia mintea razna ori au reacții ciudate (Constantin Dăscălescu, Ana Mureșan, Gheorghe Pană). Traiectoria unora se pierde în mister – Gogu Rădulescu, cu stigmatul de agent al unei puteri străine, Iosif Szasz, prim secretar care se dădea drept prim revoluționar, ca să nu mai vorbim de Ion Ursu, cel dispărut în ceață (absent și din această carte). Sunt, apoi, figurile tot complexe, dar și mai ambigue, ale celor pe care e greu să-i așezi de-o parte sau de alta a Baricadei, căci ea trece chiar prin viața lor (Stefan Gușă, Victor A. Stănculescu, Ilie Verdeț). Au făcut ei mai mult rău sau mai mult bine? Cu mijloace uneori de romancier sunt descrise prestațiile revoluționare unor Dumitru Mazilu sau Sergiu Nicolaescu, și de aceea e de regretat că n-au avut parte de un asemenea privilegiu și, bunăoară, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu sau Silviu Brucan. E adevărat că nu-i întotdeauna ușor să scrii despre personaje ale istoriei care sunt încă în viață. De altfel, nici liderul Revoluției, Ion Iliescu, nu e în prim planul povestirii ci undeva sus, distant, parcă mult deasupra zbuciumului istoric al clipei.
Născocirilor și răstălmăcirilor și parascoveniilor deloc dezinteresate care nu contenesc să fie debitate și în țară și afară despre Decembrie 1989, cartea lui Viorel Domenico le pune în față o imagine reconstituită cât se poate mai onest a unei realități care-și tot caută, pentru Istorie, chipul adevărat.
Corneliu Vlad
