Sfinții Apostoli Petru și Pavel
La câteva zile după solstițiul de vară, sărbătorim pe Sf. Ap. Petru, numit „piatră“ pe care s-a întemeiat Biserica, și Sf. Ap. Pavel, „vas al alegerii“ și „apostol al neamurilor“, propovăduind spre mărturisire pe Hristos, Mântuitorul lumii. Cel mai adesea, Sf. Petru, frate al lui Andrei, întâiul chemat, este înfățișat purtând cheile raiului iar Sf. Pavel cu o sabie în mână, după felul în care a murit dar și „sabie“ a cuvântului plin de har al învățăturii creștine. Și le-a fost dat amândurora să primească cununa muceniciei, din porunca împăratului roman Nero, în aceeași zi de 29 iunie 67, când s-au mutat de la pământ la cer. Împreuna prăznuire a celor doi Apostoli cuprinde ca într-un tot semnificațiile a ceea ce înseamnă a te numi și, mai ales, a fi creștin într-o armonioasă cumpănire a vieții, faptelor și scrierilor de „prieteni ai lui Hristos“ și „temelii neclintite ale Dumnezeieștii învățături“.
Sf. Petru era pescar din Betsaida Galileii, numindu-se Simon, și împreună cu fratele său Andrei, când au fost chemați lui Hristos, I-au urmat fără zăbavă. Era dimineață, una a lumii, și, cu toate că întreaga noaptea pescuiseră în van, Petru l-a ascultat pe Iisus și, aruncând mrejele s-au minunat de bogăția pescuirii. Văzând minunea, Petru, ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinței, a căzut în fața lui Iisus rugându-se „Ieși de la mine, Doamne, că sunt păcătos“. O rugăciune de pocăință și mulțumire, pentru că, așa e, când analizăm cu luciditate cele primite ne dăm seama cât de departe suntem de vrednicia darului primit. Cei doi frați au rămas nedespărțiți și L-au urmat pe Hristos, care le-a spus că îi va face pescari de oameni, demni să înduplece voința oamenilor spre Hristos, mărturisind cu moarte martirică pe Mântuitorul lumii. Mai mare ca vârstă între apostoli, Petru, împreună cu Ioan și Iacob, au fost de față pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Mântuitorului zicând: „învățătorule, ce bine este să fim noi aici“. Altădată, când Iisus întreabă pe ucenici: „voi cine ziceți că sunt“, Petru răspunde „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu“. Tot împreună cu apostolii Ioan și Iacob, Petru avea să fie și în grădina Ghetsimani, când Iisus îi îndeamnă la rugăciune și când, adormind ei, Mântuitorul spune: „Doamne, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“. În felul său, Petru cumulează dimensiunile condiției umane cu limite inerente și, mai ales, cum pot fi ele depășite. Ucenicul pocăinței, pildă de ascultare a cuvintelor lui Dumnezeu, Petru era sincer convins că nu-L va părăsi niciodată pe Hristos. Era însă un om, cu slăbiciunile lui și, la vremea patimilor, a spus că nu-L cunoaște pe Hristos, excluzându-se singur din ceata apostolilor, însă pe dată a plâns „amar“. După Înviere, întreita lepădare a fost înlocuită de întreitul legământ al iubirii și el a fost reprimit între apostoli. Atunci, Mântuitorul i-a spus „Paști oile Mele“, întemeiere a unei culturi a iubirii jertfelnice după aceea a Mântuitorului. Întărit în credință, însuflețit de iubire, Petru a propovăduit creștinismul din țara Sfântă, prin cetățile din Asia Mică până la Roma, unde a fost prins și răstignit cu capul în jos și pe acel loc s-a înălțat Biserica San Pietro. Cât despre „cheile împărăției cerurilor“, tradiția învață că acestea sunt cele șapte taine ale Bisericii: botezul, mirungerea cu Sf. mir, spovedania, Sfânta împărtășanie, nunta, preoția, Sfântul maslu.
Saul (cel dorit), devenit după convertire Pavel era din orașul Tars și a studiat Legea veche cu Gamalliel, un mare învățat al timpului. Bun cunoscător și apărător al legii vechi, devenit fariseu, Pavel s-a arătat unul dintre cei mai vajnici prigonitori ai creștinilor, fiind de față la martirul arhidiaconului Ștefan. În râvna sa anticreștină, în drum spre Damasc unde se ducea să prindă, să judece și să omoare creștini, a fost convertit la Legea cea nouă, când l-a cuprins o lumină orbitoare și a auzit glas din cer: „Saule, Saule de ce mă prigonești?“. Cutremurat, a întrebat „Cine ești Doamne“ și răspunsul a venit deîndată: „Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești“. Din „Faptele Apostolilor“ aflăm că, întrebând ce să facă, Iisus i-a spus „Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci“, însă ridicându-se și-a dat seama că orbise. Dus de însoțitori în oraș, el a primit botezul de la preotul Anania și, timp de trei ani, s-a pregătit în Damasc cu aceeași râvnă, în post și rugăciune, spre a se face pe sine „Vas ales care să ducă numele (lui Hristos) înaintea neamurilor, a împăraților, a fiilor lui Dumnezeu“. Sf. Ioan Gură de Aur îl numește „fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos“ și așa a fost dacă ne gândim la cele trei călătorii misionare, împreună cu Barnaba, Sila, Marcu, Luca și Timotei, în care a străbătut întreg Imperiul Roman. Uimește și azi râvna mărturisitoare a lui Pavel, care nu s-a dat înapoi de la necazuri, nedreptate și chinuri în temnițe, le-a primit fără cârtire iar pentru faptele bune nu voia răsplată pământească. Mărturisind cum „m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulți“, Pavel scria „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui“. Pretutindeni pe unde și-a purtat pașii a rânduit preoți și episcopi și a lăsat moștenire 14 epistole apostolești a căror învățătură este și azi o bine-venită hrană pentru viața spirituală. Mormântul său se află la Roma în Biserica „Sf. Pavel din afara zidurilor“.
Cinstirea celor doi mari Apostoli coexistă cu perpetuarea unor datini și obiceiuri ce țin truda ogoarelor, mai ales că Sf. Petru este ocrotitorul agricultorilor. De altfel, în mentalul poporului nostru, Sf. Petru apare ca un bătrân cu barbă lungă, simplu, harnic, plin de milostenie și bunătate, care a fost pe pământ și ridicat la cer. Un obicei, întâlnit și de alte sărbători, este ca, înainte de a mânca, mai întâi să se dea pomană din primele roade ale anotimpului; un obicei frumos ca un prinos adus străbunilor, credinței lor în Dumnezeu, fără de care nimic nu e posibil; un obicei a cărui perpetuare face din a dărui un act simplu și firesc de exprimare a dragostei față de Dumnezeu și față de semeni. În multe icoane cei doi Apostoli apar ca într-o îmbrățișare, și se cuvine ca la vreme de sărbătoare să stăruim în luarea- aminte asupra unor cuvinte ziditoare. De la Sf. Pavel să reținem o definiție a libertății: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc“. Iar Sf. Petru îndeamnă într-una dintre cele două epistole: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu.“ Pentru asta, învață Sf. Pavel, „rugați-vă“ neîncetat“ spre a fi „împreună-lucrători cu Dumnezeu“, într-o neîntreruptă convorbire cu El, care ne apără și ne îndrumă spre lucrarea asemănării cu Chipul Său după care am și fost făcuți. Mai presus de toate, să nu uităm că „dragostea nu cade niciodată“, fiind „legătura desăvârșirii“ și însăși credința adevărată este „lucrătoare prin iubire“, Dumnezeu fiind Cel care primul ne iubește de-a pururi și ne cheamă „la sfințire“.
Cu aceste gânduri, urăm celor ce poartă numele Petru, Pavel să se bucure de sănătate ani mulți și rodnici în iubire, credință și speranță.
