Ajutorul american, la care ținem morțiș încă de când s-a terminat războiul mondial, pare să ne vină mai consistent, într-un anume fel. Nu în dolari și investiții, nici în arme și muniții, ci în inteligență. Cei ce ne croiesc prezentul, adică oamenii politici (unii dintre ei, desigur, și bărbați de stat), prinși, săracii, până peste cap cu „trebile domniei“, ar cam trebui să fie lămuriți întrucâtva mai bine cum stă această țară și cu trecutul apropiat, și cu viitorul apropiat. Iar pentru ambele situații, se întâmplă să beneficiem de inteligența a doi specialiști americani cu minți sclipitoare, unul priceput la trecut, celălalt la viitor.
Zilele trecute a desantat la București, din nou, Georges Friedman, fondatorul renumitului institut Stratfor și, după ce a luat rapid pulsul țării, ne-a dat, parcă tot la repezeală, câteva sfaturi care pe unii, adică tocmai pe aceia care trebuiau să fie cel mai avizați în chestiune, i-a lăsat mofluzi. În relația cu Washingtonul, a spus Friedman, dacă Bucureștiul nu are nimic de spus, de propus, „partenerul strategic“ n-are timp de pierdut; Deveselu e, pentru apărarea României frecție la un picior de lemn (ba, e de adăugat, ne pune rău și cu Rusia, și cu Iranul); să nu dăm buzna, cu ochii închiși, să intrăm în zona euro că s-ar putea să o pățim rău.
Mai pe scurt și mai pe șleau spus, să nu credem că de la America, NATO, UE o să ni se livreze pere mălăiețe și câini cu covrigi în coadă, doar așa, de ochi frumoși (mai ales că nici nu prea avem ochi frumoși de ceva vreme). Politica externă a României mai trebuie și făcută, relația României cu lumea nu trebuie doar „suportată“ (mai nou i se zice, frumos, „politică reactivă“, nu autistă). Păi dacă nu mai avem idoli la care să ne închinăm și Înalte Porți care să ne țină în jilțuri înalte și în dregătorii bănoase și la care să umblăm cu hiclenii și cu pâre, cum să ne mânăm statul prin lume, s-ar putea să se întrebe acum, în sinea lor, mai marii (din această clipă) ai României, dacă au realizat că nici NATO, nici UE nu sunt instituții nemuritoare, iar pentru America mai sunt, pe lumea asta, și alte continente decât Europa, și alte țăridecât România.
Dacă Georges Friedman ne-a dat de gândit prin felul în care a schițat – dar în tușe esențiale – un viitor posibil de țară mai realist și mai necruțător decât ar fi făcut-o cel mai feroce observator politic antiamerican din România, americanul cel mai aproape de inima noastră, istoricul Larry Watts, mai dovedește o dată, prin cea mai nouă carte a sa, că ne cunoaște trecutul apropiat, fără exagerare, mai mult decât oricare dintre compatrioți.
Din recenta sa carte „Cei dintâi vor fi cei din urmă“, ar fi de scos o altă carte, mai micuță, carte pe un subiect pasionant și acut: „Perceperea greșită a României“. Un titlu de carte nu neapărat palpitant, dar o realitate dureroasă. Iar în mod concret, titlul primului subcapitol al cărții istoricului american Larry Watts. Textul la care facem aici vorbire ar însemna primele vreo 370 de pagini din numitul volum.
Nu este doar istoriografie, ci și imagologie, pentru că altfel nu s-ar înțelege cum s-a ajuns ca dintr-o tară dintre cele mai răsfățate că atenție, simpatie și considerație internațională în anii 1960, și 1970, România să devină, peste numai câțiva ani, parata paratelor în lumea de la sfârșitul anilor 1990.
„S-a lucrat“ din greu și subtil la diabolizarea și denigrarea României pentru a se ajunge la o asemenea dramatică și aproape incredibilă contraperformanța. Este, poate, cel mai spectaculos studiu de caz în materie din istoria contemporană. Parabola „îngerului căzut – România“ ar putea figura în eventuale „Învățături“ către cei ce aspiră să fie oameni de stat în secolul 21, spre a se feri de pericol (sau dimpotrivă, spre a-l pune la cale). Căci împotriva României și, forțamente, a omnipotentului ei conducător, Nicolae Ceaușescu, s-a pus în mișcare o campanie de o amploare, complexitate, dar și perfidie rar întâlnite. Iată cum o prezintă Larry Watts: „Operațiunea respectivă de disuadare și blocare (a României în lume-n.n.) presupunea eforturile coordonate ale Uniunii Sovietice, ale celorlalți membri ai Pactului de la Varșovia și ale altor state și agenții clientelare ale sovieticilor – o concentrare fantastică de personal și de resurse instituționale și financiare, a cărei dimenisune, dacă ar fi fost cunoscută Occidentului, ar fi dus la o regândire serioasă a priorităților sovietice și a evaluărilor strategice privind „eșalonul sudic“ al alianței. O campanie separată condusă de însăși URSS, care implică o gamă extraordinară de organe și instituții sovietice de la centru, din RSS Moldoveneasca și din RSS Ucraineana, și concentrarea substanțială a unor resurse umane și financiare copioase pe parcursul ultimilor 25 de ani ai Războiului Rece (…)“.
Așadar, o mobilizare de forțe și mijloace de proporții copleșitoare, împotriva cui? A unui aliat din Pactul de la Varșovia și partener din CAER, stat cu reponsabilități și obligații angajante și precise față de URSS prin Tratatul de bază dintre cele două țări. Un aliat și partener care nu era nicicum comparabil cu superputerea prietenă (dar ostilă) de peste graniță, nici că suprafață, populație, capacitate economică etc., nici ca forță militară, înzestrare racheto-nucleară etc.
?ê?£i totuși, Moscova a acordat o „atenție privilegiată“ Republicii Populare Române/ Republicii Socialiste România. „Autoritățile de la Kremlin considerau România și comportamentul acesteia ca fiind de o importanță strategică mult mai mare decât au crezut analiștii din SUA“ – insistă pe idee istoricul american. ?ê?£i nu insistă gratuit, pentru că, timp de vreo jumătate de secol, s-a inoculat teza falsei „politici de independență“ a României față de URSS și blocul comunist. Idee lansată la Moscova și în alte „capitale prietene“, iar apoi preluată – din obediență sau oportunism, comoditate sau candoare – și în Occident (în primul rând SUA), și în alte zone ale lumii.
Corneliu Vlad
