Nimic nu se poate fără chimie
Convorbire cu acad. Bogdan C. Simionescu, Directorul Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ – Iași al Academiei Române
Institutul pe care îl conduceți este Centru de excelență al Academiei Române și al Comunității Europene, un Institut cu tradiție, unde se muncește mult și cu rezultate notabile, însă despre care se vorbește foarte puțin. Să începem cu o scurtă prezentare.
Institutul a fost fondat în anul 1949 ca Institut de Chimie al Academiei Române și a devenit ulterior, în 1964, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“. Acum, în cadrul PC7, suntem în curs de obținere a statutului de Institut de excelență al Comunității Europene și pentru creșterea capacității de cercetare am câștigat o finanțare de 2,8 milioane de euro. Avem o carte de vizită bună, suntem parteneri în proiecte și în diferite rețele europene de cercetare.
O expresie a acestei recunoașteri naționale și internaționale a fost și cel de al treilea Simpozion internațional „Cristofor I. Simionescu“. Au participat numeroase personalități de vârf din chimia macromoleculară și supramoleculară și îl amintesc doar pe Robert H. Grubbs, laureat al Premiului Nobel în 2005. E un indicator al vizibilității pe plan internațional, pe departe nu singurul.
Un alt indicator, recunoscut în lumea științifică, este clasificarea pe care o face Institutul pentru Informare științifică (ISI) din Philadelphia și, de mulți ani, Institutul nostru este pe una din primele poziții ca institut de cercetare din România.
Cum ați reușit să vă mențineți la această performanță?
De la început, Institutul a fost clădit foarte serios, am fost învățați să muncim inteligent, cu pasiune, și să publicăm în cele mai bune reviste străine. A existat întotdeauna o atmosferă de lucru riguroasă, exigentă, promovările s-au făcut pe baza unor criterii bine stabilite. Am menținut permanent contacte strânse cu colegii străini și, mai ales după 1990, un mare număr de tineri au efectuat stagii peste hotare.
De altfel, la ediția din acest an a Simpozionului, prof. Virgil Percec de la Universitatea din Pennsylvania (SUA) și membru de onoare al Academiei Române a evocat această atmosferă într-un omagiu adus acad. Cristofor I. Simionescu, pe care îl consideră „părintele școlii românești de chimie macromoleculară și știința polimerilor… un om care și-a depășit timpul“. Care sunt, în linii generale, domeniile de cercetare ale Institutului?
Dacă vreți, umbrela mare este știința polimerilor – chimia polimerilor, fizica polimerilor și știința materialelor polimere. Este un domeniu vast pe care îl păstrăm pentru că avem o moștenire pe care o dezvoltăm și pentru că, din păcate, am rămas singurul centru de o anumită forță, cu dotare corespunzătoare și de importantă recunoaștere internațională. Menținem domeniile tradiționale, dar abordăm în permanență direcții de cercetare moderne, pentru ca atunci când cineva din România (agent economic, universitate, colectiv de cercetare) are nevoie de consultanță pe domeniul nostru să poată beneficia de expertiza pe care am acumulat-o de-a lungul anilor.
Ca institut academic, faceți mai mult decât cercetare fundamentală.
Întotdeauna am fost activi și în cercetarea aplicată – de exemplu, prin microproducția destinată agenților economici și bazată pe rezultate proprii acoperite de brevete. Suntem unicii furnizori din țară pe mai multe produse originale și sunt agenți economici importanți ca Dacia, Petromar, Oltchim, care apelează la noi. Institutul oferă și consultanță științifică agenților economici.
Asta înseamnă și un plus de fonduri?
Asta înseamnă și niște fonduri, dar nu foarte importante pentru că multe întreprinderi cu profil chimic au dispărut, cum au dispărut și fabricile de materiale plastice sau fibre sintetice. Agenții economici sunt în general de mici dimensiuni, nu au o forță economică importantă, privesc mai puțin spre viitor și este greu să dezvoltăm împreună ceva nou.
Care dintre programele la care lucrați vă sunt cele mai apropiate?
Ca domeniu, chimia supramoleculară, pentru că este un domeniu modern, interdisciplinar. Mă interesează sinteza chimică, obținerea polimerilor prin metode neconvenționale, copolimerii bloc și grefați cu secvențe siloxanice, nanoparticolele funcționale cu aplicații în medicină.
Pe seama chimiei se pun multe dintre relele lumii contemporane, între altele poluarea și nu numai. Cum răspundeți?
Este, în primul rând, o lipsă de comunicare și de înțelegere, pentru că nicio țară nu poate evolua fără aportul chimiei. Se vorbește mult de nanoștiințe, dar, în realitate, singurii care de peste o mie de ani se ocupă de „nanoobiecte“ sunt chimiștii, pentru că ei au lucrat cu molecule pe care au știut să le reacționeze cu alte molecule, să le transforme în lanțuri macromoleculare și să obțină materiale din aceste nanoobiecte. Chimia nu înseamnă în primul rând poluare, ea este prezentă în viața de zi cu zi – în medicamente, îmbrăcăminte, energie, agricultură, obiecte de uz casnic ș.a. Este omniprezentă pentru că valorifică superior resursele naturale.
Adică, totul este chimie?
Nu, dar nimic nu se poate fără chimie în intercorelare cu toate celelalte domenii științifice.
Și totuși…
În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Sunt țări unde poluarea practic nu există și asta pentru că se respectă reguli extrem de stricte. Gândiți-vă numai la industria de medicamente din Elveția. Exemple se mai pot da. Asta pentru că întreprinderile și societatea sunt dispuse să investească pentru asigurarea protejării mediului și calității vieții. Chimia nu ar trebui să producă poluare și poate să nu o facă, dar societatea trebuie să accepte produsele pe care ea le oferă la un alt preț.
Se poate spune că brevetele chimiei se inspiră după „brevetele naturii“?
Într-o măsură suficient de mare. Din ce în ce mai pregnant există tendința de a reproduce ceea ce se întâmplă în natură. Natura există prin procese nepoluante, cu grad de transformare de sută la sută, fără deșeuri sau produse secundare, lucrează la temperatura mediului ambiant și în mediu apos – și suntem încă departe de a-i atinge performanțele. Natura lucrează cu produse regenerabile și conduce la produse biodegradabile, ceea ce încearcă să facă și chimia. Natura este chimistul cel mai bun, dar abia în ultimele decenii am început să o studiem atent și să-i pătrundem tainele.
Ca om de știință, ce ideal împărtășiți?
Ca om de știință, dorința mea cea mai fierbinte pentru România este să avem un Premiu Nobel. În chimie sau în alt domeniu. Dar ar trebui să ne dorim cu adevărat acest lucru și să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a-l realiza. Au fost cazuri în istoria noastră când am pierdut, după părerea mea, Premiul Nobel și mă refer la Nicolae Paulescu, Ștefan Procopiu, George (Gogu) Constantinescu, Costin D. Nenițescu. M-am întrebat unde a fost greșeala noastră. Da, au greșit și alții, însă o vină ne aparține cu siguranță și nouă, lumii academice din România.
Dincolo de un om de știință remarcabil, tatăl dvs. era preocupat de tot ce reprezintă valoare culturală. Ați moștenit asemenea preocupări?
În mare măsură. Îmi place să citesc, deși nu mai am timp ca odinioară. Pasiunea mea este istoria, mai ales istoria antică și în tinerețe chiar am ezitat între chimie și istorie. Când ajung în străinătate la diferite întâlniri științifice îmi rezerv, dacă e posibil, o zi pentru muzee și galerii de artă.