Praznicul Sf. Ilie Tesviteanul, ca toate celelalte rostuite la timpul lor, măsoară trecerea a încă unui an și ar fi folositor ca, rememorând viața acestui prooroc, să ne cercetăm cu nepărtinire pe noi înșine căutând a vedea unde suntem, ca și cum ar trebui să răspundem întrebării puse de Dumnezeu după căderea primilor oameni: „Adame, unde ești?“ Da, unde ne aflăm, fiecare dintre cei care ne numim creștini față de ceea ce înseamnă cu adevărat a fi creștin. Mai ales pentru că acest mare Prooroc, numit și „înainte mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos“, este o pildă pentru tăria credinței adevărate și puterea rugăciunii râvnitoare. Vremea în care a trăit (menționată în Prima Carte a Regilor din Vechiul Testament), cam cu opt-nouă sute de ani înaintea întrupării Mântuitorului, era una de criză profundă pentru că regele Ahab, la îndemnul soției sale, prințesa feniciană Isabela, se închina la idoli, Baal și Astarte, și a obligat poporul să facă la fel. Baal era zeul suprem din mitologia Orientului Mijlociu, un zeu al fecundității și fertilității, aducător de ploaie și de furtună. Atunci s-a ridicat Sf. Ilie cu mustrări grele pentru regele care se abătuse de la credință strămoșească și, cum cuvintele lui răsunau în pustiul idolatriei, a proorocit că va veni o vreme de secetă și foamete mare ca pedeapsă pentru rătăcire. Cuvântul său, neprimit de oameni, a fost auzit de Dumnezeu pe care îl mărturisea: „Viu este Domnul căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ, decât numai prin cuvintele gurii mele“. Și așa a fost. Despre puterea rugăciunii aflăm și de la orbul din naștere vindecat de Hristos, care a spus fariseilor: „Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu și-i face voia, pe acesta îl ascultă.“
Regele nu doar că nu a ascultat de cuvintele Sf. Ilie, dar s-a și mâniat încât Proorocul, cu poruncă de la Dumnezeu, a părăsit Israelul, s-a acoperit cu piele de oaie și vițel și s-a dus dincolo de Iordan, la Kerrith (tradiția spune că pe acel loc a fost ridicată mănăstirea Hozeva), unde a fost hrănit de corbi. Când apa a secat, Dumnezeu l-a trimis la Sarepta Sidonului, anume spre a vedea urmările secetei și a-i trezi mila. Pronia divină l-a însoțit, pentru că aici a întâlnit pe o văduvă care i-a dat să mănânce din pâinea făcută cu ultimele resturi de untdelemn și făină. Atunci s-a petrecut minunea înmulțirii uleiului și făinii spre hrană până la îmbunătățirea vremii, doar că bucuria femeii a fost umbrită de moartea fiului ei. Însuflețit de milă, Sf. Ilie luând copilul în brațe, l-a dus în camera unde locuia, a suflat de trei ori peste e trupul neînsuflețit, a strigat cu putere către Dumnezeu și copilul a înviat, anticipând astfel, după unii autori, învierea morților.
Seceta pârjolise tot pământul, mulți oameni au murit, însă Dumnezeu, în pronia sa neîncetată, nu și-a deschis milele sale cele bogate înainte ca Proorocul său să fi înțeles că nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. L-a trimis pe Sf. Ilie înapoi și a urmat confruntarea cu închinătorii lui Baal pe care îi mustra: „Până când veți șchiopăta în genunchi? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El. Dacă este Baal, atunci duceți-vă la el!“. Închinătorii lui Baal au strigat zadarnic spre idol, pentru că asigură Psalmistul, că „Idolii oamenilor sunt aur și argint, lucruri făcute de mâini omenești. Gura au și nu vor grăi, ochi au și nu vor vedea; urechi au și nu vor auzi, că nu este duh în gura lor.“ După datină, a făcut și Ilie un altar cu 12 pietre câte semințiile lui Israel și l-a invocat pe Dumnezeul lui Abraham, Isaac și Iacov. Ruga a fost ascultată și ploaie a căzut din belșug, iar poporul a îngenuncheat mărturisind: „Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu“. A urmat masacrul profeților lui Baal spre furia împărătesei Isabela, care a jurat răzbunare . După ce i-a spus lui Ahab că seceta va înceta, Sf. Ilie s-a urcat pe muntele Carmel să se roage și ploaia a venit ca o binecuvântare peste pământul însetoșat. Este unul dintre cele mai grăitoare exemple pentru puterea credinței celei adevărate. Credința, formă superioară de cunoaș-tere, este un dat funciar al omului și un psiholog vorbea, pe la sfârșitul secolului trecut, chiar un centru al credinței. Dacă nimic nu se poate face fără credința ca „încrederea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute“ cum adeverește Sf. Ap. Pavel, atunci cu hotărâtor este în ce anume credem. Și se face că, înțelegând prin credință „o prindere puternică de Dumnezeu“ sau însuși „Dumnezeu la treabă“, avem cu Sf. Ilie adeverirea cuvintelor psalmistului: „Dumnezeule, în sfințenie este calea Ta“.
Sf. Ilie a pornit apoi prin pustiu cale de 40 de zile până la muntele Horeb, unde Dumnezeu se arătase lui Moise, și, cuprins de mâhnire pentru rătăcirea oamenilor, s-a rugat să-i fie luată viața. Atunci, altă minune, Dumnezeu i-a poruncit să iasă spre a-L vedea și, mai întâi, se făcu o furtună puternică, apoi un cutremur îngrozitor și un foc mistuitor, dar nu în ele era Dumnezeu. Dumnezeu cel viu în care Ilie credea cu atâta râvnă era în adierea ușoară ce urmă, spunându-i că nu era singur, că mai erau alți șapte mii de „bărbați drepți“ care nu se închinaseră lui Baal. Au mai trecut niște ani până când Ahab și Isabela au murit, după profeția Sf. Ilie, în chinuri cumplite. Când Sf. Ilie și-a împlinit misiunea, însoțit de ucenicul său Elisei, au pornit spre Iordan și profetul a lovit apa cu cojocul său de au trecut ca pe uscat. Când Elisei i-a cerut să-i lase darul său și Profetul i-a spus: „Dacă mă vei vedea când mă voi înălța la cer, așa ți se va da.“ Așa avea să fie: Sf. Ilie s-a înălțat la cer într-un car de foc, lăsând să-i cadă haina pe care a luat-o Elisei. În aceasta a fost prefigurată înălțarea Domnului Iisus Hristos și coborârea Sf. Duh.
Pe Sf. Ilie îl întâlnim și în Noul Testament, când Iisus Hristos s-a arătat în slava Lui dumnezeiască pe muntele Tabor, împreună cu Moise și Ilie, în fața apostolilor Petru, Iacob și Ioan. Atunci s-a auzit puternic glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit; de acesta să ascultați!“ E împlinirea logicii divine, arătând că venise vremea când, după „omul lui Dumnezeu“ neascultat de semeni, Fiul lui Dumnezeu însuși s-a întrupat de la Duhul Sfânt și de la Fecioara Maria și s-a făcut om ca acel care va crede în El să aibă viață veșnică. Cum știm, nici Moise, nici Ilie nu au fost ascultați. Privind spre pilda vieții lor, să ne întrebăm: unde suntem pe drumul ascultării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne învață că Dumnezeu este iubire și ne cheamă la bunătate și desăvârșire.
Imaginarul poporului nostru a păstrat de la Sf. Ilie mai mult asprimea lui împotriva închinătorilor la idoli cu pletora relelor care vin din aceasta. „Căruțaș al raiului“, Sf. Ilie e neîndurător față de călcătorii de lege și, uneori, trebuie să intervină Dumnezeu pentru a-i înfrâna mânia; dar când omul se arată milostiv, ca văduva din Sarepta, atunci, minune, poate scoate și omul din brațele morții. Pe toate ni le amintim spre judecată de sine atunci când mergem la Biserică și dăruim din prinoasele verii spre mulțumire lui Dumnezeu și dragoste de semeni întru bucuria Iubirii Sale atotbiruitoare.
Pentru toate despre care putem afla din viața sa, Sf. Ilie a fost ales ca ocrotitor al aviatorilor și energeticienilor. Să cutezăm a ne înălța sufletul prin tăria credinței adevărate și râvna rugăciunii, putere de nedoborât fiindcă e de la Dumnezeu.
