Ziarul și gazetarii de ziar nu vor dispărea, ne asigură „Washington Post“, despre care se spune că este cel mai serios ziar din lume. Cu câțiva ani în urmă, (în aprilie 2011), într-un articol care la noi a trecut neobservat, ziarul american spulbera câteva dintre cele mai încăpățânate mituri ce se tot croșetează pe seama viitorului presei scrise. Un mit devenit banalitate repetă la nesfârșit că ziarele ar fi în declin peste tot în lume. Numai că statisticile arată că, într-un răstimp de cinci ani, difuzarea ziarelor, la scara mondială, a crescut cu cinci la sută iar numărul titlurilor a sporit. Că ziarele sunt în ascensiune în țările emergente și pierd teren în țările dezvoltate, e altă poveste.
Alt mit ar fi că presa tradiționala pierde în fata Internetului. Nu e adevărat, susține Tom Rosenstiel, directorul seriosului Pew Research Center’s Project for Excelllence în Journalism. Consumatorii de informație de pe Internet își încep goană electronică după știri tot pe siturile ziarelor „pe suport hârtie“.
Mi-am amintit de aceste fapte încurajatoare pentru presa scrisă parcurgând cartea-culegere de articole intitulată „Noaptea dintre Milenii“ a gazetarului (dar și profesor de gazetărie) Ion Marin. Volumul, de aproape 600 de pagini, conține o parte (doar!) din recolta publicistică pe un an – 2000 – a unui ziarist care, producând impresionant de mult, nu acuză căderi de tensiune, abordări plicticoase,“ aer fals“. Discursul jurnalistic, mereu decis și tranșant (adesea chiar vehement, vitriolant) e al unui „om care iubește scrisul și scriitura și care a avut norocul ca din toate muncile omenești aceasta să i se pară cea mai netrudnică, o sărbătoare și o vacanță continuă“, după cum se răsfață, în mărturisirea-i din prefață, ziaristul.
Despre multe scrie un „zilier“ la ziar, dar dincolo de feluritele efemeride sau permanențe ale anului „dintre milenii“, este de semnalat fișa clinică a unei prese bolnave într-o societate bolnavă. Un simptom deja cronicizat, care subminează credibilitatea mass media, căci îi alungă publicul, este mistificarea realității. Prin răstălmăcire, prin omisiune, prin fel și fel de tertipuri moștenite parcă de la presa bolșevică. Ce e incomod pentru Putere, ce deranjează, nu există. Ca, de pildă, marile manifestații antimondialiste și anti-FMI de la Washington din anul 2000. Eveniment amplu mediatizat de presă mondială, dar asupra căruia presa din România „a păstrat o vinovată tăcere“.
Boală grea a mass media e și diversiunea, devenită din soluție operativă și punctuală, strategie savant ticluită. Peste cititori se revarsă valuri de drame din lumea interlopă, cu tot ce pot însemna ele: scandaluri, violuri, crime, rețele de prostituție, batalioane de pedofili. Subiecte cu infinit mai mult palpit decât, bunăoară, privatizarea Combinatului de la Galați sau cutare declarație insolentă de la Budapesta a lui Tokes. Toată această manipulare urmărind „abaterea atenției opiniei publice de la problemele reale, grave, cu care aceasta se confruntă, prin exacerbarea infracționalității de drept comun“.
Și mai este atacată presa, din interior, și de virușii periculoși, constituiți într-o adevărată mafie, a așa-zișilor directori de opinie și agenți de influență. O structură nefastă „având legături subterane cu tot ce înseamnă sfera de influență, de la lumea interlopă, internă și internațională, până la vârfurile structurilor cele mai oculte, ghidonate de puternicii zilei, ce vor să-și subordoneze întreaga lume“.
Ce tratament ar fi de prescris diagnosticului atât de complicat al presei democrate românești aflată, vai, în floarea tinereții? De pildă, obligarea, prin lege, a editorilor, a patronilor din presă să-și publice proveniența capitalului. Sau, până una-alta, măcar obligația de a se publica dreptul la replică atunci când un material incriminator pe nedrept forțează adevărul. Ia să ne gândim: de când n-am mai văzut un drept la replică prin ziare?
Corneliu Vlad