Vocația de a forma destine
Convorbire cu dr. Oswald Hörer
Doctor în științe chimice, Oswald Hörer a lucrat la Institutul de Fizică Atomică și apoi la Institutul de Virusologie „Ștefan S. Nicolau“ al Academiei Române, unde, între anii 1994-1998, a fost director adjunct științific. A scris peste 80 de articole publicate în reviste de specialitate și este autor al 24 de brevete de invenții în țară, SUA, Franța și Anglia. După retragerea din activitatea științifică s-a dedicat beletristicii și a publicat cărți de science fiction și basme. De curând, la Ed. Anima, a apărut lucrarea „O seamă de personalități“.
Precizați, încă din prima pagină, că evocarea celor 15 personalități ale științei românești nu este una cronologică și că ați preferat forma „unor eboșe din câteva linii făcute de desenator atunci când fixează pe hârtie, așa cum vede el, principalele trăsături ale modelului“. Așa este și tocmai acest fapt dă lecturii un farmec special, cel al unor trăiri pe care le împărtășiți cu o anume bucurie. Cu o excepție, toate personalitățile evocate au fost membri ai Academiei Române pe care i-ați cunoscut sau cu care ați colaborat de-a lungul a cinci decenii. De ce abia acum ați scris această carte?
Momentul a fost când m-am întors de la înmormântarea profesorului Nicolae Cajal și am constatat că toți oamenii care au marcat într-un fel existența mea profesională nu mai sunt printre noi.
V-ați simțit mai singur?
Într-un fel, da. M-am simțit mai orfan, pentru că, în afara părinților mei, cel puțin doi dintre ei mi-au creat sentimentul că nu sunt singur, că nu sunt al nimănui. E vorba de magistrul Eugen Angelescu și profesorul Nicolae Cajal, care în a doua parte a existenței mele profesionale m-a făcut să fiu ceea ce sunt. Fără existența acestor personalități nu-mi pot imagina că aș fi ajuns la această vârstă cu tot ceea ce am reușit să adun. Celelalte 13 personalități au fost modele solitare, au apărut, dar nu au stăruit, mi-au dat câte un element esențial necesar unei personalități în formare care avea nevoie de un model.
Acum se vorbește mai puțin despre această nevoie. Ce este pentru dvs., un model?
Modelul este ca o ștachetă și cu cât este mai înaltă, cu atât problema pe care ți-o pui este mai importantă și mai grea. Acesta este rostul modelelor. Ele spun: „Așa gândim noi. Poți mai mult și mai bine, fă-o!“. E o provocare din care nu poți ieși decât ori fugind, ori atacând. Calitatea deosebită a modelelor e că ele nu te îndeamnă niciodată să fugi, ci întotdeauna îți dau curajul să sari peste ștachetă și am sărit de fiecare dată. Modelele magistrului Bebe Angelescu și profesorului Nicolae Cajal sunt ca și cum le-aș fi absorbit în propria mea ființă, în timp ce pe celelalte le-am lăsat să se reflecte în mine. Să dau exemple. La curs, profesorul Gh. Spacu îmi dădea impresia unui magician. Într-o zi l-am văzut pe acest om de 70 de ani cum urca singur treptele Muzeului de Artă. Era omul care împletea activitatea științifică extraordinar de bine organizată, creator de școală națională, cu o sensibilitate artistică deosebită. El mi-a atras atenția că în lucrurile pe care le faci, trebuie să dai totul. A urmat Petre Spacu, de la care am învățat cum, dincolo de titlurile academice, poți rămâne sensibil la lucrurile obișnuite și să accepți să fii provocat. De la Vasilescu Carpen am înțeles ceea ce însemnă independența în gândire: să nu faci ceea ce fac alții sau ceea ce e la modă, ci să faci exact ceea ce nu a făcut nimeni.
Și dr. Radu Portocală, singurul din această „seamă de personalități“ care nu a fost membru al Academiei Române?
De la el am înțeles că ceea ce știam eu că este știință privită din punct de vedere chimic și mai ales fizic este doar o viziune foarte restrânsă și că biologia are legile ei, e mult mai complexă. Când am lucrat cu echipa lui și am văzut că adesea lucrurile erau cum spuneau ei și nu cum presupuneam eu, am recunoscut că biologia este un alt fel de a gândi.
Cum își poate face un tânăr un model, pentru că nu e vorba, nici pe departe, de imitație?
Nu, e o depășire. Să dorești și să te bucuri la gândul că vei putea depăși ceva ce ți s-a oferit ca limită superioară.
Cei care vă cunosc mai puțin pot fi surprinși că între academicieni este și sculptorul Baraschi. De ce? I-ați fost elev?
Într-un fel și această întâlnire a fost tot o provocare. Imaginați-vă cum, în timpul unui curs de economie politică, un tânăr așezat în prima bancă modela un chip dintr-o bucată de cretă. La sfârșit, profesorul a vrut să vadă și apoi a dorit să-l păstreze.
Să spunem că tânărul erați chiar dvs.
Da, prefer un anume incognito pentru că a vorbi despre tine este ca și cum te-ai închide. A urmat un șir de evenimente care au făcut să ajung la atelierul lui Baraschi și ce s-a petrecut acolo a fost uluitor. Am înțeles ce înseamnă artistul. Imaginați-vă o lucrare făcută de elevi. La sfârșit, maestrul se urcă pe scară și adaugă „ceva“ și acel „ceva“ dă viață chipului care altfel nu avea acea intensitate proprie personalității. E ceea ce înțelegem când spunem că artistul își pune amprenta personală. Apoi, am căutat și eu ca în ceea ce modelam să am această amprentă. Asta e tot.
Da, ați luat și un premiu. Ați părăsit sculptura?
Nu, mai lucrez. Asta este: artistul ca și cercetătorul au funcția de a crea ceva ce nu există. Nu văd nicio deosebire între ceea ce făceam în laborator și ceea ce făceam cu bucata de lut sau alt material pe care îl modelam. Vedeți, cred că ceea ce ne deosebește pe unii de alții este că unii caută miraculosul, fantasticul chiar și în lucrurile obișnuite, în timp ce alții au nevoie de pregătiri speciale pentru a-l percepe. Atât omul de știință, cât și artistul, caută miraculosul; în ambele domenii, dacă dai de ceva obișnuit și care nu te uluiește, simți că nu ai făcut nimic. Ceea ce cauți cu înverșunare este miraculosul.
Cum priviți la anii care au trecut?
Cum să vă spun? Sfârșitul fiecăruia este o lege a vieții, dar tare aș fi dorit ca aceste personalități să rămână în viață, dispariția lor mă copleșește încă. Și cum să fie altfel când, de pildă, profesorul Nicolae Cajal a făcut din mine cu mult mai mult decât ceea ce eram.
Vă admir și vă respect modestia, dar l-am cunoscut pe academicianul Nicolae Cajal și știu că era un om deosebit de generos, că avea darul de a stimula în semeni ceea ce era mai bun. Nu cred că ar fi cultivat pe cineva dacă nu și-ar fi dat seama că are ce să cultive. Cu dvs. cum a fost?
Profesorul știa că „lui Waldi trebuie să-i dai ștachete, cu cât o ștachetă e mai înaltă, cu atât el se va strădui să o sară“. Îmi amintesc că, în urmă cu niște ani, se spunea că șansele noastre de a primi un contract pe probleme de cercetare cu Uniunea Europeană sunt de una la șase mii. Ei bine, profesorul Cajal m-a chemat, mi-a pus în față un formular și mi-a spus că trebuie să ajungă la Bruxelles „joi la ora 14.00“. L-am completat, l-am predat și am zis: „Domnule profesor, m-ați pus să lucrez de pomană fiindcă știu că nu sunt șanse“. Când am primit răspunsul că proiectul a fost acceptat și că urma să fiu responsabil de proiect, iar mai târziu reprezentatul național la Comitetul Director al Chimiei suprafețelor, nu mi-a venit să cred. Aceasta era vocația profesorului Cajal – de a forma destine. Magistrul meu Eugen Angelescu m-a aruncat în apă ca să înot, iar profesorul Nicolae Cajal mi-a cerut performanța. E darul lor pe-o viață.
