Dosarul nuclear iranian este, de câțiva ani, punctul cel mai sensibil de pe agenda politică a planetei și un deznodământ pașnic aici ar reconfigura mult mai benefic complicată sinergie medio-orientală, cu ramificațiile sale care merg din Extremul Orient până în vestul Europei și America de Nord. Miracolul geopolitic salutar pare să se apropie, dar el este de fapt o subtilă mișcare politico-diplomatică al cărei prim act este alegerea ca președinte al Republicii Islamice Iran a “celui mai moderat” dintre candidații la prezidențiale, Hassan Ruhani.
Încercarea de forțe și războiul nervilor între Washington și Teheran oricum nu mai putea continua, la modul neproductiv, absurd și periculos de până acum. Conflictul părea tot mai mult ca fiind unul imposibil, asemenea unui obiect imposibil, ceva de genul unui pahar cu toarta înăuntru. Un conflict care nu servea la ceva nimănui, nici vreunuia dintre cei doi protagoniști, nici zonei, nici securității în lume. Zona Orientului Mijlociu este, și așa, destabilizata de ostilități cronice (India-Pakistan), pârjolită de conflicte fierbinți și parcă interminabile (Irak, Afganistan) și mânată de rivalități extreme (state și forțe arabe-Israel). O confruntare, SUA-Iran ori Israel-Iran, ar avea urmări catastrofale sub raport economic și inimaginabile în plan securitar, iar revenirea la normal imposibil de prevăzut pentru un viitor rezonabil. Nici la scara geopolitică globală un conflict deschis al Iranului cu Vestul (sau o parte a sa) nu ar fi dat o satisfacție deosebită cuiva – altor mari puteri, c Rusia sau China – diverselor state emergente din zona ori grupări sau alianțe de state în rivalitate sau emulație cu Iranul.
Și totuși, criza din jurul Iranului a durat și durează încă de câteva decenii, iar în urmă cu câțiva ani a atins niveluri paroxistice. Atunci s-a văzut că acest conflict nu poate avea rezolvare altfel decât pașnic, în nici un caz prin mijloace militare; el trebuie discutat și soluționat doar prin armonizarea intereselor și prin concesii reciproce. În periodicele americane de politica internațională din SUA s-a “strecurat” la un moment da ideea că, după încheierea mandatului prezidențial Ahmadinejad, Washingtonul ar putea fi dispus să reia dialogul cu Teheranul. N-ar suna a cedare din partea americană, aparențele ar putea fi salvate. (Căci și salvarea aparențelor e foarte importantă. Și în SUA, și în Iran, discursul politic este axat, de ani de zile, pe “imaginea inamicului”. O generație întreagă a crescut, și într-o țară, și în cealaltă, cu ideea că inamicul nr. 1 este “celălalt”, iar acești oameni trebuie pregătiți pentru altceva).
Alegerea ca președinte a “moderatului” (în accepția occidentală termenului) Rouhani pare, din capul locului, varianta optimă pentru marele joc care se prefigurează în Orient. Noul președinte știe să negocieze (și) flexibil cu Occidentul, are relatii bune și active cu toate forțele politice interne – de la Liderul Suprem al Revoluției la gardienii Revolutiei, trecând prin intreaga structura religioasă, laică și militară a puterii. Faptul că a fost ales președinte din primul tur de scrutin și cu peste 50 la sută din voturile exprimate, iar rezultatele alegerilor n-au fost contestate arată că se poate baza pe sprijinul politic și popular cel mai larg posibil în deciziile istorice așteptate acum din partea Iranului. De altfel, însă, Iranul a făcut prima mutare. Urmează, la mutare, Statele Unite, Israelul, Vestul.
Corneliu Vlad
