Suferințele pădurii, spre paguba noastră și a generațiilor viitoare
Convorbire cu acad. Victor Giurgiu Sunt ani buni de când organizați numeroase manifestări științifice pe teme dintre cele mai variate despre starea și viitorul pădurilor din țara noastră. Ați scris articole și studii în reviste de specialitate și nu numai. Nici oboseala nu vă ajunge când este vorba de fondul nostru forestier și nici faptul că mult prea rar factorii decizionali au fost sensibili la observațiile și scenariile propuse, atât de bine argumentate. Am înțeles că actuala situație a pădurilor noastre se înscrie într-un „declin dramatic“ început cu mult timp în urmă.
Dacă ne referim la întinderea pădurilor, constatăm că procentul de împădurire al României a scăzut treptat de la aproximativ 80%, cât era în trecutul îndepărtat, la 55-60% la începutul secolului al XIX-lea, ajungând azi la 27%. Asta în timp ce procentul optim ar fi de 45%. Astfel s-a produs o deteriorare considerabilă a mediului și o sărăcire a biodiversității. Declinul din ultimele două decenii este numai un episod dintre marile suferințe ale patrimoniului forestier.
O suferință pe care o resimțim și ale cărei cauze trebuie să fie cunoscute și, mai ales, recunoscute.
Indiferent de statisticile oficiale, care nu reușesc să surprindă adevărul, trebuie spus că, după 1989, a început o fază nouă, odată cu interpretarea greșită a conceptului de proprietate forestieră și, implicit, a termenului de reconstituire a dreptului de proprietate. În consecință, s-au dezlănțuit tăierile ilegale, cum au fost masivele defrișări din Dolj și Maramureș. Concomitent, au apărut promisiunile diferitor partide, și așa au fost adoptate legi întocmite în grabă pentru retrocedarea pădurilor către foștii proprietari. Nu s-a ținut seama că, spre deosebire de alte forme de proprietate, cea forestieră este însoțită de importante obligații sociale pe termen lung, factorul politic fiind responsabil pentru starea jalnică a multor păduri de la noi. Proprietatea forestieră privată a fost fărâmițată în aproape un milion de proprietăți mici; în aceste condiții nu putem vorbi de o gestionare durabilă a pădurilor și nu s-ar putea practica decât o silvicultură de subzistență. Pe alocuri, statul a pierdut controlul asupra regimului silvic și amintesc doar Valea Trotușului, zona Borșa sau pădurea Băneasa. Retrocedarea pădurilor către foștii proprietari este necesară și justificată, însă a fost greșit concepută și aplicată, așa încât dintr-un act de dreptate socială a devenit un proces demolator.
Ceva s-a făcut sau măcar s-a încercat împotriva acestei pulverizări?
O soluție destul de modestă a fost Codul silvic (2008) care arată că „proprietatea silvică nu poate fi divizată sub limita de un hectar“. Surprinzător este că s-au găsit parlamentari, unii chiar specialiști silvici, care au reușit adoptarea unei legi care abrogă această prevedere.
Și consecințele cumulate de-a lungul timpului?
Spațiul natural al țării a devenit ultrasensibil la hazardele geomorfologice, hidrologice și climatice și asta explică, în mare măsură, amploarea și frecvența eroziunii solurilor, alunecărilor de teren, a inundațiilor – cum sunt cele din acest an -, dar și ale secetei și, în final, ale dezechilibrului ecologic. Sănătatea oamenilor are și va avea de suferit (acad. Șt. Milcu, 1997). Restrângerea fondului forestier de la 19 mil. ha, cât a fost odinioară, la 6,4 mil. de ha, cât este acum, și modul abuziv de folosire a terenurilor despădurite explică gradul ridicat de deteriorare a factorilor de mediu, în special a solului. (Există cca 6.3 mil. ha de eroziuni prin apă, 0,4 mil. ha de eroziuni eoliene, 0,7 mil. ha alunecări de teren ș.a.).
Cum apreciați această situație?
Este o situație îngrijorătoare. Suprafața efectiv acoperită cu păduri ecologic funcționale este în descreștere, fără ca acest regres să fie surprins în statisticile oficiale. Într-adevăr, întinderea pădurilor, în sensul adevărat al termenului, este afectată de tot mai desele tăieri legale și, mai ales, ilegale, de brăcuirea și degradarea multor arborete aflate în principal în proprietate privată.
Cum stăm față de alte țări din UE?
O analiză a gradului de împădurire a țărilor europene care au condiții naturale apropiate cu acelea de la noi arată că nivelul optim de împădurire este atins și chiar depășit. În Slovenia, procentul este de 63%, în Austria – de 47%, în Slovacia – de 41%. O informație primită în martie acest an arată că „pădurile și alte terenuri cu vegetație forestieră acoperă 176 milioane de hectare pe teritoriul Uniunii Europene“, însumând 42% din suprafață, față de cele 27 de procente din România. Rezultă că pentru majoritatea zonelor și bazinelor hidrografice din țara noastră, gradul de împădurire efectiv este mult sub limitele critice. Trebuie să recunoaștem că, la ora actuală, țara noastră este foarte săracă în păduri. În consecință, poziția geografică, relieful accidentat, substratul litologic friabil al munților și dealurilor, câmpiile stepizate și stepele aridizate explică gradul de vulnerabilitate al țării noastre la hazarde hidrologice, geomorfice, climatice și antropice. Concret, aceasta înseamnă inundații, alunecări de teren, eroziuni, secete severe, vulnerabilitate sporită la impactul schimbărilor climatice și, nu în ultimul rând, perturbații economico-sociale.
Și răspunsul factorilor decizionali?
Din păcate, la nivelul superior al factorilor decizionali, acest lucru este desconsiderat. Aceștia își amintesc de păduri doar în zilele când marile viituri și alunecări de teren distrug așezări omenești și curmă viața oamenilor. Nu se adoptă decizii pentru înlăturarea răului de la obârșia lui, prin împădurire, așa cum a recomandat Academia Română. În vocabularul guvernanților nu întâlnim cuvintele „pădure“ și „împăduriri“ .
O soluție concretă?
Soluția este punerea în aplicare neîntârziată a Strategiei naționale de dezvoltare durabilă a României adoptate de Guvernul României (2008) la propunerea comunității academice, care prevede „creșterea suprafeței pădurilor cu cel puțin 200.000 ha prin împădurirea în principal a terenurilor degradate până în 2013“. Ar urma ca procentul de împădurire să ajungă, până în 2030, la 34% din suprafața țării, cu perspectiva unei evoluții spre procentul optim de 45%. Un obiectiv similar este prevăzut și în Legea silvică din 2008, prin care este lansat Programul național de împădurire. Pentru îndeplinirea acestui Program s-a prevăzut „împădurirea unor terenuri cu altă destinație decât cea silvică în suprafață de două milioane hectare până în anul 2035“. Aceasta înseamnă că ar urma să fie împădurite câte 75-80 mii de hectare anual. Din păcate, deocamdată, înfăptuirile sunt mult sub așteptări, chiar derizorii.
În bună tradiție academică, dvs vorbiți și de necesitatea unei conștiințe forestiere.
Oricât de severe vor fi legile silvice, ciuntirea și brutalizarea pădurilor nu vor înceta, dacă guvernații, poliția, jandarmeria, structurile silvice de specialitate și, cu deosebire, justiția nu se vor așeza temeinic cu fața la suferințele pădurii. Și tot nu va fi de ajuns. Cea mai grea problemă, la rezolvarea căreia este chemată întreaga societate românească, rămâne formarea unei înalte conștiințe forestiere, de la clasa politică și guvernanți, până la cei mai îndepărtați locuitori ai spațiului rural. Altfel spus, un minimum de cunoștințe despre rolul, îngrijirea și apărarea pădurilor trebuie să fie încorporat în cultura generală a fiecărui cetățean.
