Care pe înțelesul cel preaînalt îl aduce
În Imnul Acatist „Rugul aprins“, Sandu Tudor o numește pe Maica Domnului „sărbătoare tăcută a desăvårșitei cunoașteri“, rugåndu-se: „Tu ești cea mai dreaptă luare aminte/ care-n puterea agerimii unește, dincolo de cuvinte,/ într-un fulger al minții,/ ascuțimea gåndului de gheață/ cu înflăcărarea iureșului de viață,/ suferința și bucuria făcută cruce/ care pe Înțelesul cel Înalt îl aduce.“ Prea bine am putea spune că dorul omului de Dumnezeu, întruchipat desăvårșit de Sf. Fecioara Maria, ne menține într-o tensiune a contradictoriului, trăit mai ales de Adormirea Maicii Domnului, căreia ne adresăm: „Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfårșita rugăciune“. Este astfel pentru că încredințează că moartea nu este sfårșitul, că omul nu este o „ființă spre moarte“ cum spunea Heidegger și cum, păstrând proporțiile, vor să convingă până la intoxicare toate canalele media, într-o bolboroseală informațională cu chipul zădărniciei lumii secularizate. Sărbătoarea de astăzi este una a omului ca ființă spre înviere și spunem adormire, nu moarte; ea împletește tristețea despărțirii cu bucuria sfântă că Născătoarea de Dumnezeu ne este mijlocitoare către Hristos și-i cântăm: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, care întru Adormirea ta, nu ne lași pe noi!“
Cea care pe Dumnezeu Cuvântul cu oamenii L-a unit
De reținut încă un aspect deosebit de semnificativ – în Scriptură sunt destul de puține referirile la Sf. Fecioară, iar despre adormirea ei aflăm cu deosebire din scrierile Sfinților Părinți și din tradiție, una de o copleșitoare bogăție, diversitate și frumusețe pe măsura celei ce „pe Dumnezeu Cuvântul cu oamenii L-a unit“. La vremea cuvenită, recapitulăm cele de odinioară spre a ne întări în credință, a spori în dragostea cea de Dumnezeu și de semeni, privind icoana Maicii Sfinte ce neîncetat se roagă pentru noi. După Înălțarea Mântuitorului, Născătoarea de Dumnezeu obișnuia să ia urma pașilor Fiului ei – pe Golgota, pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani, la Bethleem rugându-se cu un dor de negrăit. A mers până în Antiohia, unde l-a cercetat pe Sf. Ignatie Teoforul, în Creta, unde l-a întâlnit pe Lazar cel înviat din morți și, mai ales, pe Muntele Athos pe care l-a binecuvântat și a rămas la Efes în grija Ap. Ioan. Astfel și-a petrecut ani buni de viață în rugăciune neîntreruptă cerând ca Fiul ei s-o cheme la El. Odată, îngerul Gavriil i s-a arătat zicându-i: „Aceasta zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare“. Era cu trei zile înainte de fericita Adormire și când s-a îndreptat spre Muntele Măslinilor să se roage pomii s-au plecat a închinăciune pentru Maica Celui „prin care toate s-au făcut“. S-a întors acasă, a mulțumit lui Dumnezeu și-a pregătit totul după datină, i-a chemat pe cei apropiați, le-a povestit despre mutarea ei la cer și, spre încredințare, le-a arătat ramura de finic pe care o avea de la înger. A mângâiat durerea celor din preajmă, asigurându-i că plecarea la Domnul nu-i va lăsa orfani, că acolo se va ruga pentru ei și pentru întreaga lume. Nu se putea să fie altfel câtă vreme, răstignit pe cruce, Hristos ne-a încredințat pe toți Maicii Sale prin Ap. Ioan zicând: „Femeie, iată fiul tău“ și „ucenicului iubit“: „Iată mama ta“. Venit-au ca prin minune de pe unde se aflau ucenicii, între ei și Dionisie Areopagitul (de la care și avem o frumoasă relatare), Ierotei, Timotei și Pavel, „vasul cel ales“ al Domnului. Era durere și era bucurie – durerea despărțirii de aceea care le era Maica sfântă și înțeleaptă sfătuitoare, bucurie pentru că așa era voia Celui Preaînalt. A spus că cele două veșminte pe care le avea să fie date la două văduve sărace și apoi, „Cea preacurată“, cerându-și iertare de la toți, s-a așezat în pat, s-a rugat pentru întărirea și petrecerea în pace a lumii, iar când toate au fost împlinite după rânduială, și-a dat sufletul în mâinile Fiului, trecând de la vremelnicia vieții la veșnicia ei. S-au petrecut atunci numeroase vindecări, iar când trupul i-a fost așezat în mormânt au fost auzite glasurile cetelor de îngeri într-o priveliște mai înaltă decât orice închipuire omenească. La aflarea acestor lucruri mai presus de fire, unii farisei au încercat să tulbure sublimul, dar îndată au orbit, iar unul mai îndrăzneț care a încercat să apuce patul sfânt și-a primit pedeapsa, mâinile ramânându-i lipite, și doar singura rugăciune i-a putut vindeca.
Înalțimea a toată sfințenia și desăvârșirea
Din pronie divină, Apostolul Toma a sosit abia în a treia zi mâhnit că nu se învrednicise să fie de față la plecarea Maicii spre Fiul ei și atunci ucenicii au deschis mormântul spre a se închina. Nu mică le-a fost uimirea când au aflat în mormântul, rămas de atunci gol, doar giulgiurile, Maica Fecioară mutându-și pentru de-a pururi sălașul în seninul nesfârșit al Iubirii divine. Sf. Părinți fac aici o necesară disociere – Hristos s-a înălțat cu trupul în timp ce Maica Fecioară a fost ridicată de Fiul ei la cer. Prin veac au mai fost dintre cei care au dobândit bunăvoire de la Dumnezeu, dar scrie Sf. Grigorie de Palama, doar Sf. Fecioara „singură stând între Dumnezeu și întregul neam omenesc, L-a făcut pe Dumnezeu Fiu al Omului, pentru ca fii ai lui Dumnezeu să-i facă pe oameni, pământul, cer și omenirea a îndumnezeit-o.“ Prin ea toate iau parte la „ființa cea mai presus de ființă… toți care îl preamăresc pe Dumnezeu și pe ea o vor preamări. Căci ea este pricina celor mai înainte de ea și călăuza celor de după ea și dătătoarea celor veșnice. Ea este subiectul atâtor profeții, începutul apostolilor, sprijinul mucenicilor, temelia învățătorilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor cerești, podoabă a toată făptura. Ea este începutul și izvorul și rădăcina negrăitelor bunătăți; ea este înălțimea a toată sfințenia și desăvârșirea.“ Spre Maica Fecioară ne îndreptăm ca spre un liman binecuvântat de câte ori ne apasă griji, boli sau necazuri, când pașii spre înduhovnicire sunt șovăielnici, ne poticnim sau cădem și întotdeauna o aflăm bucuroasă să ne ajute, să șteargă lacrimile, să aline durerea, să ne arate drum spre îndreptare ca să fim și noi locaș al dumnezeirii. De la Maica Fecioară învățăm cum îndumnezeirea este lucrarea împreună voii celei bune a lui Dumnezeu cu libertatea omului, începută cu răspunsul dat îngerului Gabriel: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău“. Îi spunem „Maica preacurată și preanevinovată“, pururea fericită cum și este după Psalmistul „Fericiți cei care păzesc poruncile Lui și-L caută cu toată inima lor“ și mai ales după cuvintele Mântuitorului: „ Fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc“.
Rânduită la sfârșitul anului bisericesc, sărbătoarea de azi e numită și Sfântă Mărie Mare, preînchipuie semnificativ Nașterea Sf. Fecioare, Sf. Maria Mică, de la 8 septembrie, începutul anului bisericesc. Este această Sărbătoare cu adevărat mare pentru că încununează o viață dăruită până într-atât lui Dumnezeu încât Fiul Său s-a făcut om „și firea noastră cea întunecată cu cele cerești a împreunat“, icoana ei fiind, nu odată, făcătoare de minuni pentru cei ce cu credință, dragoste și nădejde îi cer ajutorul. Există o foarte bogată literatură mariologică purtându-ne spre hotarul rostirii, unde încercând a fi vrednici de purtarea ei, de grijă să îngenunchem și, împreună cu Sf. Efrem Sirul, să cerem: „Deprinde-mi limba mea să grăiască cele folositoare, /Învață ochii mei să vadă drept îndreptarea faptei bune,/ picioarele mele fă-le să alerge fără împiedicare/ pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu.“ Apoi se va întâmpla cum citim în Evanghelie: toate celelalte ni se vor adăuga nouă.
