Ucraina mai isterică ca oricând la adresa României. Căldura a încins tărtăcuțele haholilor

Ucraina ne cere ridicarea vizelor, practic vrea să se strecoare prin UE, la bișniță și ciordeală, via România, dar refuză instalarea unor consulate românești în Transcarpatia, zonă unde încă trăiesc zeci de mii de români rămași captivi în ghiarele haholilor, ca urmare a odiosului Acord Hitler Stalin. Moștenitori ai URSS, ucrainenii suferă de schizoidie acută, ba se dau victime ale rușilor și clamează drepturi și despăgubiri pentru suferințele îndurate de pe urma bolșevicilor ruși, ba profită tot de pe urma acelorași bolșevici, comportându-se ca legatari ai lui Stalin (și Hitler).
Kievul solicită autorităților din România acordarea gratuită a vizelor pentru cetățenii ucraineni și extinderea până la 5 ani a duratei de ședere, față de maximum șase luni cât este în prezent, a declarat ambasadorul Ucrainei la București, Teofil Bauer.

Pe de altă parte, el a menționat că în negocierea acordului de mic trafic la frontieră partea română a venit cu solicitări care nu sunt „întru totul acceptabile“ de către Kiev, respectiv deschiderea de agenții consulare la Solotvino și Tyachiv, localități de frontieră în regiunea Transcarpatia. Ce vor ei este „acceptabil”, ce vrem noi este inaceptabil.
Periodic Ucraina se dedă la circ mediatic internațional, prefăcându-se victimă a României ba chiar punând la cale aplicații militare ce vizează atacarea țării noastre, care cică ar amenința interesele așa zisei națiuni ucrainene. După care iese la cerșit la drumul mare ca acum cerând suspendarea vizelor din partea României pentru a putea face mai bine trafic de frontieră și contrabandă.
Haholii nu încetează de mulți ani cu ieșirile zgomotoase la adresa României, dând din gură necontenit pe temă invizibilor persecuții la care ar fi cică supuși ei, țară atomică.

Deși deocamdată Ucraina e pu­tere nucleară, totuși temerile ce îi încearcă pe ucraineni sunt atât de mari încât consideră o primejdie mortală pantru securitatea lor națională existența românilor de pe teritoriul oferit lor de Stalin, pământ românesc curat și furat. Consulatele româneăști din Transcarpatia li se par primejdioase extensii ale României.
În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu cu peste trei milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și agenții NKVD au ocupat teritoriul românesc și a început măcelul sistematic dirijat de bolșevicii evrei, ruși și ucraineni.

Mulți dintre românii care au încercat să fugă peste granița, către România, au fost uciși. Bunica mea, – Dumnezeu să o odihnească! – s-a numărat printre refugiații romani din Cernăuți. Autoritățile sovietice și ulterior cele ucrainene au interzis orice referire la măcelul săvârșit asupra românilor sau orice fel de încercare de comemorare a celor uciși. Și astăzi sute de mii de români captivi ce trăiesc în Ucraina sunt lipsiți de cele mai elementare drepturi.

Citez dintr-un studiu științific scris de profesor dr. Traian Valentin Poncea ce prezintă drama româ­neas­că, crimele și calvarul deznaționa­lizării românilor din Basarabia istorică, Bucovina, Ținuturile Herța și Hotin.
„Ca urmare a aplicării preve­derilor secrete ale Pactului Ribben­trop-Molotov, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost înglobate U.R.S.S.-ului (57.549 kmp) în urma ultimatumurilor din iunie 1940, iar prin cedarea Ardealului de Nord (43.500 kmp) și a Cadrilaterului (7.412 kmp), România a pierdut, în total, o treime din teritoriul său național.
Bucovina de Nord, la data anexării sale de către Uniunea Sovietică, avea o suprafață de circa 6.000 kmp, iar ținutul Herța, 340 kmp, în total 6.340 kmp. Autoritățile de la Kremlin au constituit din acest teritoriu, la care au mai adăugat o suprafață de circa 1.760 kmp des­prinși din partea de nord a județului Hotin, regiunea Cernăuți, cu o suprafață totală de 8.100 kmp, pe care au inclus-o în R.S.S. Ucrai­neană, devenită, în 1991, Republica Ucraina”.

De fapt, la Ucraina au fost trecute nu numai teritoriile din actuala regiune Cernăuți, dar și din Sudul Basarabiei (care azi aparțin de regiunea Odesa). Cât despre regiunea Cernăuți – apariția ei este o consecință directă a Protocolului adițio­nal la Diktatul Ribbentrop-Molotov. Trupele sovietice au intrat nu numai în Basarabia și Nordul Bucovinei, dar au ocupat și Ținutul Herța (care nu era specificat nici în Protocolul adițional la Diktatul Ribbentrop-Molotov , nici în nota ultimativă din 26 iunie 1940) .
Ținutul Herța, un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vreo ocupație străină și care a facut parte din România Veche a avut de împărțit soarta tragică a nordului Bucovinei. Teritoriul acestui ținut se întindea pe o suprafață de circa 30.400 ha, având o populație de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au „rătăcit”… și așa 27 de localități herțene, care au aparținut anterior județului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit în componența URSS.

Deportări și asasinate în masă, deznaționalizare și lichidare a „elementului românesc”

Citez din nou din studiul profesorului Traian Valentin Poncea: „Populația românească a celor două județe anexate din Bucovina istorică (Cernăuți și Storojineț), precum și a unei părți din fostul județ Rădăuți a fost estimată de Anton Golopenția (pentru anul 1940) la 154.000 locuitori, la care mai trebuiesc adăugați circa 50.000-60.000 de români din Ținutul Herța și partea județului Rădăuți.

În anii 1940-1941, Bucovina a cunoscut schimbări demografice masive, pricinuite de deportarea populației românești în unele zone din U.R.S.S., îndeosebi în Siberia și mai ales din cauza asasinatelor în masă săvârșite de trupele N.K.V.D., de Armata Roșie sau de miliția sovie­tică.
După anul 1944 și până în prezent, autoritățile sovietice și apoi cele ucrainene au continuat acțiunea de disipare și deznaționalizare a elementului etnic românesc. Veritabilul genocid cultural a avut ca rezultat final un amplu proces de deznațio­nalizare a românilor, care continuă și astăzi.
Conform recensămintelor din 1959, 1970, 1979 și 1989, deși numărul românilor a crescut moderat, ponderea lor în cadrul populației totale a regiunii Cernăuți a scăzut într-o manieră dramatică. Explicația rezidă îndeosebi în politica oficială a autorităților de la Moscova, respectiv Kiev, de sprijinire a imigrărilor masive de ruși și ucraineni în zonă. Numărul rușilor din Bucovina de Nord față de perioada interbelică a crescut de peste zece ori, de la
5-6.000 persoane la 63.066 (în anul 1989).

În afara celor 184.836 de români care trăiesc în regiunea Cernăuți, adică în Bucovina de Nord, Herța și Hotin, românii mai trăiesc în regiunea Odessa (144.534), Trans­carpatică (29.485), Nicolaev (16.673) și Kirovograd (10.694).
Românii din regiunea Odessa locuiesc îndeosebi în fostul Bugeac, adică în cele trei județe din sudul Basarabiei (Cetatea Albă, Ismail și o parte din Cahul), iar cei din regiunea Transcarpatică sunt cei din Maramureșul istoric. Numărul total al românilor din Ucraina se cifrează la circa 459.350 persoane”.

Miza ucraineilor este să-i tot scadă treptat pe români, privându-i de cele mai elementare drepturi, încurajându-i să plece unde văd cu ochii. Iar în acest timp sunt aduși de pretutindeni alogeni, privilegiați față de populația românească.
Cu mulți ani în urmă în șco­lile cu predare în limba română din regiunea Odessa, în actuala Ucraina, autori­tățile au impus „trecerea la procesul instructiv educativ în limba moldovenească“. Decizia se înscria în politica de reprimare a românilor aflați, prin voia lui Stalin, pe cuprinsul sta­tului ucrainean de astăzi. În tratatul bilateral romano-ucrainean, semnat de Emil Constantinescu, un trădător al intereselor românești, era prevăzută protejarea, de către fiecare din țările semnatare a minorității celuilat stat, aflate pe teritoriul ei.
Cu toate acestea, după semnarea documentului, politica discriminatorie a ucrainenilor față de romani a căpătat note din ce în ce mai agresive. S-a desfășurat o adevărată ofensiva împotriva limbii române, a cre­dinței și patrimoniului cultural românesc. În tradiția politicii duse de bolșevici și cu metode experimentate în vremea Imperiului Austro-Ungar ucrainenii și-au propus eradicarea „elementului românesc“, prin asimilare forțată, prin distrugerea memoriei etnice și mai ales prin ata­cul împotriva limbii, fundamentul principal de susținere a spiritului național. În zona sudului Basarabiei, aflată acum în componența Ucrainei de exemplu se aflau, înainte de 1940, 60 de școli românești. În 1991, când Ucraina își dobândește statalitatea, mai erau doar 18 școli cu predare în limba romană și trei școli cu predare în limba rusă, la care limba romana era studiată ca obiect. În tot intervalul dominației sovietice, limbă de instruire în aceste școli era denumită oficial „limba moldovenească“ și era utilizată grafia rusească.

Proiectele ofensive ucrainene la adresa României

Ucrainenii, în calitate de moștenitori privilegiați ai URSS nu fac decât să continue practicile sovietice tratând România, la comun cu Rusia, ca o țară inamică.
Cea mai bună dovadă este desfășurarea periodică de aplicații militare de către Ucraina pe baza unui scenariu al confruntării cu România. De exemplu încă din vara anului 2007, Ministerul Apărării de la Kiev a desfășurat o serie de aplicații complexe de stat major pentru pregătirea cadrelor de conducere ale forțelor militare terestre, navale și aeriene ucrainene la care au participat și reprezentanți ai serviciilor de informații militare și civile ale fostului stat sovietic.

Aplicațiile militare au presupus identificarea de către ofițerii participanți a unor soluții și scenarii de reacție ce vizau în mod direct posibilitatea unor confruntări militare dintre Ucraina și România.  Strategii de la Kiev considerau drept principale cauze ale unui eventual conflict militar dintre cele două țări diferendele juridice privind statutul Insulei Șerpilor și al platformei sale continentale, precum și opoziția statului român față de construcția „canalului” Bastroe de către Ucraina.
La vremea aceea revista „Flot Ukrainii”, oficiosul forțelor navale ucrainene, a cerut atât suplimentarea numărului de vase militare ucrainene în regiunea „insulei lor”, cât și transformarea unei importante regiuni maritime limitrofe acestei stânci în zona militară exclusivă, unde să se poată desfășura exerciții complexe.

În ce privește importanța „canalului” Bastroe, în viziunea elitei politico-militare postsovietice de la Kiev, ea reiese din analizele strategice publicate de către „Narodnaya Armia” și „Flot Ukrainii”, prin care membri ai conducerii flotei militare ucrainene solicitau o majorare semnificativă a bugetului militar precum și preluarea de către Kiev a unor nave militare fluviale de la Flotă Marii Negre a Federației Ruse.
S-a realizat consolidarea prezenței flotei militare fluviale ucrainene în regiunea „canalului” Bastroe, prin înzestrarea cu nave mi­litare noi sau folosirea celor preluate de la flotă rusă, și construirea unor baze permanente ale flotei fluviale în această zonă.
Ulterior, în 2008 au fost prevăzute, în regiunea Bastroe, mai multe manevre militare complexe, cu participarea unor nave străine.
Accesul la gurile Dunării a reprezentat întotdeauna o problemă de interes strategic pentru URSS și apoi de către noul stat Ucraina, care a preluat „moștenirea“ frontierelor trasate de sovietici, cu sfidarea normelor de drept internațional. Proiectul ucrainean de construire a unei legături directe Dunăre-Marea Neagră prin canalul Bastroe, nu reprezintă decât ultima din tentativele ucrainene de a-și consolida o poziție strategică la Marea Neagră și de a umili România. Pe de altă parte Ucraina a blocat vreme de 17 ani navigația pe brațul Sulina, scufundând pe canal nava ucraineană Rostok, în septembrie 1991.

În pofida tuturor protestelor internaționale Ucraina și-a construit canalul și acțiunile împotriva Româ­niei nu s-au oprit aici. Ele continuă, pe numeroase planuri, definind o optică a confruntării, specifică aroganților urmași ai URSS. Dosarul temelor de confruntare este mult mai vast, un lucru este cert, România nu are nicio politică clară cu privire la protecția românilor aflați în ghiarele haholilor și rușilor în timp ce Rusia, și Ucraina, lucrează mână în mână pentru mătrășirea oricăror urme de românism de pe teritoriile în care aceștia se află de veacuri, smulse Țării prin mârșavele acorduri ale satanicilor asasini ai popoarelor, Stalin și Hitler.
George Roncea