În ziua de 29 august cinstim prin rugăciune și post tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, înainte-mergător al lui Hristos, care l-a și numit cel mai mare dintre toți oamenii născuți din femeie și cel dintâi între profeți. A fost un dar pentru rugăciunile părinților săi, Zaharia și Elisabeta, care simțind pruncul cum a „săltat în pântecele ei“ când a auzit glasul Fecioarei Maria a mărturisit: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu“. Din Scrierile Sfinte aflăm că prin anul al cincisprezecelea al domniei cezarului Tiberiu, când Ponțiu Pilat era procuror al Iudeii, Irod tetrarh al Galileei, fratele său Filip, tetrarh al Itureii, iar Anna și Caiafa erau arhierei,când era așteptat un Mesia, Sf. Ioan propovăduia „botezul pocăinței spre iertarea păcatelor“ prin tot ținutul Iordanului, după cuvintele profetului Isaia: „Glasul celui care strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți-I cărările“. În acest pustiu striga: «Faceți-i pocăinței roade vrednice de ea și nu începeți a zice în sinea voastră: «Părinte îl avem pe Avraam!», căci… și din pietrele acestea poate Dumnezeu să-i ridice pe fiii lui Avraam“. întrebat ce trebuie să facă, Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are, și cel ce are bucate, la fel“ și că în toate să fie păzită rânduiala cumpătării, a dreptei măsuri. Văzându-L pe Hristos a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu cel care a venit să ridice păcatul lumii“ și botezându-L, s-a auzit glasul Tatălui Ceresc și Sf. Duh în chip de porumbel: „Acesta este Fiul Meu Mult Iubit între care a binevoit.“
„Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor“
Toată învățătura acestui „Înger al Domnului“, cum l-a numit proorocul Maleahi, este sintetizată în cuvintele „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor“; cuvinte cu care însuși Mântuitorul Hristos și-a început propovăduirea și care pot fi înțelese ca adevărată cheie de boltă a întregii învățături creștine. Dintre numeroasele definiții ale pocăinței reținem pe aceea după care este o întoarcere de la modul de a fi „åmpotriva firii“ la cel „după fire“, adică așa cum am fost alcătuiți de Dumnezeu și nu după „firea“ cea căzută după ascultarea cuvintelor viclene ale diavolului. Înțelegem azi mai bine cuvintele Sf. Nicolae Velimirovici care scria că „oamenii au ființă numai când sunt plini de Dumnezeu“ și asta pentru că există pericolul spolierii de ființă și transformarea omului într-un zombi. Propovăduirea pocăinței a atras ura celor care atunci, ca totdeauna, se abăteau de la „Calea Domnului“ grăbindu-se spre atât de multele căi ale pierzaniei. Psihologic, mai întâi, păcatul sperie pe cel care îl face, e teama despre care David spunea că o vedem „acolo unde teamă nu este“ și se convertește în ură, întunecând orizontul ființei și face ca „văzând, să nu vedem“. Așa a fost și cu Irod care trăia cu Irodiada, soția fratelui său Filip, pe care Sf. Ioan îl mustrase: „Nu-ți este îngăduit să ai ca soție pe femeia fratelui tău.“ Dacă Irod mai păstra în suflet o urmă de respect pentru Sf. Ioan și, îndeosebi, teama de popor care îl considera „bărbat drept și sfânt“ trimis de Dumnezeu, Irodiada îl ura de moarte; o moarte pe care a și regizat-o pregătind o petrecere de ziua aniversară a tetrarhului. în amețeala plăcerilor obișnuite la asemenea petreceri, Irod, sedus de frumusețea și dansul Salomeei, fiica Irodiadei, i-a promis că îi va da tot ce-i cere, până la o jumătate de regatul său. La sfatul mamei, tânăra fată a cerut capul Sf. Ioan și, cumva împotriva inimii, Irod și-a respectat cuvântul, a trimis un soldat să taie capul Sfântului și să-l aducă deîndată. Primind ca un trofeu capul Sfântului, Salomeea l-a dat Irodiadei, care credea că astfel a scăpat pentru totdeauna de mustrări. Ura satisfăcută a devenit teamă ca Sf. Ioan să nu învie, drept care a ascuns capul, iar trupul l-a dat ucenicilor care l-au îngropat în Sevasta. Potrivit tradiției, capul Sf. Ioan Botezătorul a fost aflat de trei ori și, din 1204, o parte din el a fost dus în Franța, într-o biserică din Amiens, unde se află și azi.
Aceasta este, pe scurt, povestea care, de-a lungul secolelor, a inspirat mulți artiști și-i vom aminti aici pe pictorul Caravaggio și compozitorul Richard Strauss. Rememorând-o azi, vă invit să stăruim împreună asupra cuvintelor „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor“. Întrebarea e: Cum percepe mentalul unui timp secularizat și sufocat de o criză căreia nu-i dă de cap, „pocăința“, cuvânt parcă golit semantic și sunând ca butoaiele goale rostogolite prin tot felul de discursuri? Cât despre „Împărăția cerurilor“, ea este în adâncul cel mai adânc al fiecăruia și pocăința este calea regală ce duce spre ea. Adevărurile Bibliei sunt ale vieții veșnice, scrierile Sfinților Părinți de o actualitate netăgăduită dar, trebuie să recunoaștem, s-a schimbat mentalitatea omului și, după cum pare, nu în bine. Poate este adevărat, cum s-a spus, că omul nu este mai rău ca odinioară, dar s-au înmulțit exponențial mijloacele de a face răul, însă adăugăm că s-au înmulțit, cel puțin la fel, și mijloacele de a face binele.
Cunoștință, pricepere, înțelepciune
Cum poți lupta împotriva răului când se face o promovare agresivă lui în cele mai diferite și viclene forme de manifestare? Cum, de pildă, să conștientizăm răul când se vorbește aproape exclusiv despre drepturile omului dar nu despre îndatoririle lui sau despre responsabilitate. S-ar putea spune că în confuzia generată de explozia informațională e aproape imposibil să urmezi cuvintele eminesciene: „Ce e rău și ce e bine, te întreabă și socoate“. Nu imposibil, pentru că Sf. Efrem Sirul spune: „Toate ți le-a dat ție preabunul Dumnezeu, o suflete: cunoștință, pricepere, înțelepciune. Cunoașteți folosul!“ Acest „folos“ privește calea pe care s-o urmăm, cui slujim și, înainte de a ne uita la paiul din ochiul celuilalt, să ne străduim a scoate bârna din ochiul nostru, cea care întunecă dreapta judecată.
Pocăința este ca un început al eliberării de împovărarea a ceea ce, voluntar sau involuntar, este împotriva firii și asemenea unei celule cancerigene diseminează răul oriunde găsește un mediu prielnic. Aici ne este de mare folos știința despre care se știe că, singură, nu poate întemeia o morală, dar oferă multe oportunități pentru a înțelege ceea ce ar trebui să fie homo sapiens. Iată, bunăoară, mai nou, în medicină se vorbește despre păcatele capitale ca despre factori de risc pentru o întreagă patologie umană și, am adăuga, socială. Să ne gândim doar la lăcomie și la bolile la care predispune și le determină. Dacă ținem seama și de importanța prevenirii sau a perceptului „primum non nocere“ zarea înțelegerii prinde mai multă lumină. Sau să ne gândim la dezastrul ecologic generat necunoaștere, de trufie sau lăcomie. Vom înțelege că trebuie să-i cerem iertare lui Dumnezeu, pentru că tot de la David știm „El ne-a făcut pe noi, nu noi“. De semeni ne putem ascunde cu o anume dibăcie, dar de Dumnezeu nu, pentru că la El și „Întunericul e lumină“ și doar El ne poate ierta. Eliberați treptat de răul făcut, putem cultiva virtutea (putere) definită de Aristotel ca mijloc între două extreme, un mijloc care e punct de echilibru și culme; acea cumpătare la care îndemna Sf. Ioan și despre a cărei practicare vorbesc toate scrierile filocalice. Atunci nu-L vom mai prigoni pe Hristos cu gânduri, cuvinte și fapte ucigătoare, ci îl vom urma, răspunzând îndemnului: „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!“; atunci vom putea spune „cu îndrăznire fără de osândă“: „Tatăl nostru care ești în ceruri“.
