Rămâi prin ceea ce faci
Convorbire cu acad. Marius Sabin Peculea
La 9 august 1976, la Râmnicu Vâlcea, se producea prima apă grea, după un procedeu original românesc. Prima producție s-a realizat la Fabrica de apă grea în 17 iulie 1988. Sunteți autor a numeroase studii de specialitate și a 30 de brevete de invenții pentru care ați fost distins cu premii internaționale. Marea izbândă a întregii dvs. activități rămâne cercetarea, experimentarea, proiectarea și realizarea uzinei-pilot de apă grea de la Râmnicu Vâlcea. De curând a apărut în colecția „Eseuri științifice“ de la Ed. AGIR cea de a doua ediție a lucrării „Interfața dintre știință și tehnologie“, o sinteză a întregii dvs. activități. Îmi permit să citez o frază: „Directorul trebuie să fie, în primul rând, un bun profesionist și să participe cel puțin jumătate din timpul lui de activitate în cercetare, în contact direct cu colaboratorii“. Ați condus, aproape un sfert de veac, o unitate de cercetare înscrisă într-un program de energetică nucleară. V-ați retras din activitate în urmă cu ani buni și continuați să vă întâlniți cu foștii colegi și, într-un fel, colaborați cu ei în continuare. Ce gânduri și sentimente vă încearcă?
Grea întrebare. Mai întâi, e puțin trist pentru că sunt din ce în ce mai puțini cei cu care am lucrat. Este și un aspect îmbucurător. Mențin legăturile cu cei din Râmnicu Vâlcea și se întâmplă ca unele materiale să-mi fie aduse de tineri care îmi spun: Știți, sunt băiatul sau fata… – și pomenesc numele unuia dintre cei cu care am lucrat. Asta mă bucură pentru că înseamnă că părintele lui sau al ei a fost mulțumit că a lucrat în uzină, că a colaborat cu mine și și-a îndrumat copilul să meargă în același loc.
Afirmați ades că, dincolo de tehnologie, oricât de complexă, sau problemele cu care v-ați confruntat, pentru dvs. important este omul. E o idee care revine în gândirea contemporană.
Rolul omului nu este definitoriu, ci absolut total. Poți avea laboratoare excelente, aparatură excelentă, dar dacă omul nu observă fenomenul, nu-l poate interpreta, este degeaba. S-a spus că dacă reușești să vezi invizibilul, poți să faci imposibilul. Or, tocmai asta face un cercetător bun – vede invizibilul.
Vă referiți la om ca specialist?
Nu, la om ca personalitate complexă. În primul rând, omul este subiect, nu obiect, și tot ceea ce gândește poartă amprenta subiectivității sale. Nu cred în cei care spun că gândesc obiectiv și nu pot pentru că eu sunt subiect și mă bucur că sunt așa pentru că asta definește personalitatea. Altfel, aș fi ca un aparat care răspunde la niște comenzi și nimic mai mult. Omul nu-i așa, el răspunde ceea ce crede el. Mai ales atunci când trebuie să formezi echipe de lucru, ești obligat să te gândești înainte ca oamenii să fie compatibili unul cu celălalt și asta până la cele mai mici aspecte, cum ar fi cele de etnie, religie, de concepție de viață, de preferințe culturale. Altfel, se iscă animozități, scade randamentul și e important pentru că de la ei aștepți creativitate.
Pe vremea aceea managementul nu era o disciplină de studiu cum este astăzi.
La un moment dat, am vrut să citesc o carte de management. Definea muncitorul ca o persoană care vrea să câștige cât mai mult, cu cât mai puțină muncă și, dacă e posibil, fără responsabilitate. Nu am citit mai mult de un capitol și jumătate. Din experiența mea am învățat că este foarte important să rezolv două tipuri de interese – unul al întreprinderii, de a-și îndeplini obiectivul propus; al doilea – interesul personal al omului.
Și cum ați reușit?
Vedeți, aceste interese nu se pot împăca și trebuie să mediezi. Dacă te lupți numai pentru interesele întreprinderii, nu întotdeauna te ajută oamenii; dacă satisfaci doar interesele lor personale, nu merge întreprinderea. După mine, acesta este rolul managerului.
E un secret al reușitei în această mediere nu tocmai ușoară?
În primul rând, eu nu am chemat niciodată pe cineva la mine, fiindcă ar fi însemnat că el este pe un teren străin iar eu nu-l vedeam pe el în realitate. Așa că, dacă aveam probleme cu oamenii sau voiau ei să-mi spună ceva, mergeam la ei pentru că acolo îi vedeam mai bine și-mi puteam da seama de situația reală. Mi se spunea și atunci «domnule Peculea», ceea ce arăta o anumită relație între ei și mine. Când mi se spunea «domnule director», sau «tovarășe director», însemna că erau lucruri grave. Căutam să le rezolv problemele personale – locuințe, acces la spital, o deplasare și alte necazuri. Problemele de serviciu le rezolvau și singuri iar eu nu cred că aș fi reușit să știu totul despre întreaga paletă de preocupări.
S-a creat o atmosferă de reală solidaritate.
Am să vă dau un exemplu. Uzina de la Râmnicu Vâlcea a avut patru instalații absolut noi și au fost date în folosință pe rând. Îmi aduc aminte că atunci când s-a pornit o instalație cu hidrogen sulfurat, gaz foarte toxic, au venit și celelalte echipe să asiste ca spectatori la o distanță de 15-20 metri. L-am întrebat pe unul dintre ei ce caută. Mi-a spus: Să fiu și eu aici, poate e nevoie de ceva și pot să fiu de folos. Nicio instalație nu a pornit fără să fie asistată de colegi.
Au fost, desigur, și probleme cu care v-ați confruntat…
Da, am avut o problemă pe care am depășit-o foarte greu. Am căutat ca lunar să organizez un fel de comunicări de laborator, la care să participe oameni cu diferite specialități. Un fel de școală ca fiecare să știe ce se petrece și în alte secții, să nu fie interfețe separatoare. La început, la discuții participau doar cei din echipă, până când am observat motivul. Spuneau: Cum să-l critic eu când sunt de altă specialitate? Le-am spus că critica nu este neapărat punitivă, că poate fi pozitivă și s-au obișnuit. Din păcate, acum oamenii sunt separați, fiecare are calculatorul lui și preferă să dialogheze cu el decât cu un coleg. Calculatorul este necesar și util, dar între niște limite, rămâne un obiect, nu are idei. Cu un coleg pot să mă și cert, dar lupta de idei este creativă. Sunt multe de spus despre relațiile dintre oameni.
Ați modelat cu dibăcie aceste relații. Cum?
Din necaz, nu puteam rezolva altfel niște probleme și am căutat o soluție. O să vă amuzați dar de asta am picat la Universitatea de conducere de la „Ștefan Gheorghiu“. Mi s-a dat să fac o structură de organizare și le-am spus că nu asta e problema conducerii. Am adăugat că problema grea este după ce faci această schemă și în dreptul fiecărei rubrici scrii numele omului. E greu să faci schema să funcționeze, să existe niște legături funcționale astfel încât transmiterea informațiilor necesare să nu se oprească din cauza unor deficiențe. Asta e important. Și m-au picat.
La ce lucrări colaborați acum?
Acum mă ocup mai puțin de probleme de cercetare și mai mult de cele legate de dezvoltare. Mai sunt și probleme pe care le fac din proprie inițiativă, pentru care merg la Râmnicu Vâlcea – unul legat de fabricarea apei grele și altul de criogenie.
Cele două mari pasiuni cărora le-ați consacrat întreaga activitate și continuați s-o faceți. Ați reedita această experiență?
Dacă aș putea da timpul înapoi, aș proceda la fel, pentru simplul motiv că a reușit. Poate acum aș merge mai repede. Rămân însă la aceeași idee – să creezi oamenii și pentru asta ar trebui poate un timp ceva mai lung.
Pentru sfârșit, ce este cel mai important din toate aceste întâmplări?
Am rămas la cuvintele lui Leonardo da Vinci: Nu ceea ce știi, ci ceea ce faci rămâne.
Dar ca să faci, trebuie să știi, să înveți…
Da, dar vorba unui filosof, înveți făcând.
