Saptamana aceasta, Bucurestiul a fost vizitat de unul dintre cei mai -speciali- regizori ai filmului francez: chilianul Raoul Ruiz. Nascut in 1941, in Puerto Montt, Ruiz si-a inceput cariera cinematografica in tara natala la mijlocul anilor *60, scriind finalurile episoadelor de televiziune a ceea ce am numi astazi telenovele, in care, pentru a se amuza, insera citate din Ezra Pound sau T. S. Eliot. Tot in aceasta perioada realizeaza primele sale pelicule. Apropiat al lui Salvador Allende, paraseste in 1973 Chile, in momentul in care regimul Pinochet aresteaza primul regizor: -Arestarile erau arbitrare si haotice – oamenii erau inchisi numai pentru ca aveau mustata-, declara el. Se stabileste, impreuna cu sotia sa, regizoarea Valeria Sarmiento, in Franta, unde realizeaza, la inceput, documentare despre istoria si politica franceza, de exemplu. Numele lui este legat de tot ceea ce inseamna film experimental in Franta, peliculele lui aducand o atmosfera suprarealista, prin imbinarea de real si ireal, prin ineditul tehnicii cinematografice, ceea ce i-a atras, din partea unui critic, calificativul de -ultimul regizor nevrotic-. Deplina recunoastere in ochii publicului a acestui cineast din stirpea unor Bunuel sau Orson Wells a venit insa abia in 1996, cu filmul Trei vieti si o singura moarte, inclus in selectia oficiala de la Cannes, avandu-l in rolul principal pe Marcello Mastroianni. In anul urmator, Originile unei crime, cu Catherine Deneuve, obtinea Ursul de Argint la Berlin, iar in 1999, pelicula Timpul regasit, etaland o distributie exceptionala – John Malkovitch, Catherine Deneuve, Emmanuelle Beart – este considerata un eveniment cinematografic. Ziarul -The Guardian- scria in 7 februarie 2000: -Multi regizori au incercat sa puna in film uriasul roman al lui Proust, dar regizorul specializat in experimente, Raul Ruiz, ar putea fi primul care a reusit-.
Profitand de prezenta sa la Institutul Francez, cu prilejul retrospectivei ce i-a fost dedicata si care include proiectare filmelor Trei vieti si o singura moarte (Marcello Mastroianni, Anna Galiena, Marisa Paredes, Melvil Poupaud, Chiara Mastroianni), Originile unei crime (Catherine Deneuve, Michel Piccoli, Melvil Poupaud, Andrzej Seweryn), Timpul regasit, Comedia inocentei (2000), cu Isabelle Huppert, Jeanne Balibar, Charles Berling, Edith Scob, Denis Podalydes, Dragoste nebuna in vis (2000), cu Melvil Poupaud, descoperit de altfel de autor, Elsa Zylberstein, Lambert Wilson, Christian Vadim si Diogo Doria, si Suflete tari (2001), adaptare a romanului omonim al lui Jean Giono (Laetitia Casta, Charles Berling, Frederic Diefenthal, Arielle Dombsale, John Malkovitch), i-am solicitat reputatului regizor un scurt interviu.
Doresc sa creez o incertitudine a spatiului
– Ati declarat odata ca va place sa va scrieti scenariile ca pe niste romane. Mi s-a parut destul de straniu. De obicei se spune: e un roman scris cinematografic. A fost prima data cand am vazut termenii comparatiei inversati. Este o mare diferenta intre a gandi un scenariu ca atare si a-l gandi ca pe un roman?
– Este un fel de joc pe care il practic cu mine insumi. Scriu intai un roman, fara sa ma gandesc la scenariu, apoi il adaptez. Incep sa ma gandesc la film in momentul in care adaptez romanul. Marele avantaj este ca nu trebuie sa discut cu agentul literar al scriitorului.
– Ati vorbit de mai multe ori despre rolul muzicii in filmele dumneavoastra. Din ce stiu, unul dintre lucrurile cele mai interesante in aceste filme este schimbarea cadrului, diversitatea unghiurilor de vedere din care filmati scenele. Exista o legatura intre conceptia dumneavoastra cinematografica si imaginea conceputa din perspectiva artelor plastice?
– Nu. Ceea ce doresc este folosirea unui sistem mai complex decat acela obisnuit in cinematograful traditional, industrial in momentul acesta, cu o structura foarte rigida si in trei acte, care ia forma unui spectacol sportiv: cineva trebuie sa castige, cineva trebuie sa piarda. Sistemul meu este independent de muzica, dar am inceput cu muzica. Filmul Genealogia unei crime este construit, de exemplu, pe structura unei triple fugi. Timpul regasit este construit pe structura passacaglia – fuga. Imaginea plastica este legata mai curand de problemele spatiului. Diversitatea cadrajelor este menita sa sparga spatiul fix al asa-numitului cinematograf champ contre champ, pe care de altfel il folosesc si eu. Un personaj intr-un loc, altul in alt loc, totul pe un teren orizontal. Daca in timpul filmarilor camera se misca peste tot, se creeaza o sfera spatiala, ceea ce schimba complet insasi natura spatiului. Si, din cand in cand, lucrez cu ceea ce am putea numi false racorduri, ca in Timpul regasit, creand un fel de incertitudine a spatiului. Ca si in literatura. Citesti ca s-a intamplat ceva intr-o camera. Dar nu stii cum e camera, daca are 4×5 metri sau 2×2, ce culoare au peretii sau obiectele. Sunt lucruri care nu se spun in roman. Asta creeaza o anume incertitudine, care poate exprima o emotie cinematografica: schimband, de exemplu, dimensiunea mobilelor, sau costumele artistilor, sau chiar artistii uneori. Sunt filme in care artistii isi schimba figura.
– Asta ma face sa ma gandesc la un alt aspect, legat de filmul dumneavoastra Trei vieti si o singura moarte care pune problema personalitatii multiple. Ce v-a chemat catre acest subiect? Arta Americii Latine, Freud…?
– Hawthorne. Am folosit elemente luate din cartile lui. Omul care pleaca de acasa, vine sa traiasca in Franta si apoi se intoarce, este dintr-o nuvela de Hawthrone, Majordomul care este de fapt proprietarul casei, este tot Hawthorne. Uneori nu sunt carti ale lui, ci idei din caietele de insemnari, relatate in doua-trei randuri. Ceea ce m-a interesat de fapt este spatializarea naratiunii, pentru ca, daca privesti in final, toate aceste povestiri se intretaie; formeaza o singura poveste. Este un demers literar foarte laborios, ca in tetralogia Alexandria a lui Lawrence Durrell, unde lumile se intretaie. Nu sunt patru unghiuri diferite de vedere, ci patru dimensiuni.
Nu am nici o putere in fata propriului curriculum vitae
– Sunteti in Romania, o fosta tara comunista, si ati fost consilierul pentru cinematografie al lui Salvador Allende.
– N-am fost, dar nu am nici o putere in fata propriului curriculum vitae. Am fost membru al Partidului Socialist si responsabil cu problemele audiovizualului. De douazeci de ani spun ca nu am fost consilierul lui Allende, dar curriculum vitae este crezut mai mult decat sunt eu.
– Care sunt, dupa o perioada indelungata de sedere in Franta, ideile dumneavoastra despre socialism si comunism?
– Eu nu m-am schimbat aproape deloc. In schimb, am vazut vechii mei tovarasi, care erau atunci de extrema-stanga si ma considerau social-democrat, trecand de cealalta parte si reprosandu-mi acum ca sunt de stanga. Cred si acum ca statul trebuie sa aiba un cuvant de spus, ca este nevoie de un stat relativ puternic care sa echilibreze nebuniile intreprinderilor private. Am scris despre acest lucru pe un ton rational, caldut, daca vreti, si am fost acuzat. Vechii mei camarazi au devenit acum ultracapitalisti. Imi amintesc uneori de un prieten care imi spunea: -Stii, socialismul si capitalismul sunt doua tipuri de regim politic foarte diferite, care au un lucru comun: ura impotriva liberei initiative care inseamna rolul individului-.
America Latina este un spatiu de absorbtie
– Aveti radacinile in America Latina. Desigur, Franta este tot o tara latina, dar oarecum diferita ca mod de viata, de gandire, de actiune… Unde sunteti, de fapt, acasa?
– Peste tot. Sunt acasa oriunde. Si aici, chiar daca nu este evident. America Latina (expresie inventata de Napoleon al III-lea pentru a justifica invadarea Mexicului) a fost construita impotriva Spaniei, de Franta, Anglia, Statele Unite si, as adauga eu, Germania. Ea are o cultura foarte amestecata. Spre exemplu, Garcia Marquez, un scriitor suta la suta latino-american, si-a construit opera pornind de la William Faulkner, Rene Alegria, scriitorul bolivian mare aparator al indienilor si care a scris mult despre indieni, nu este explicabil fara Thomas Mann. America Latina este ca un burete. Este un spatiu de absorbtie si de reproducere nu numai a Europei, dar chiar a lumii. Fara Dostoievski nu s-ar putea explica comunismul din America Latina si totusi Dostoievski nu are nimic comun cu comunismul, iar fara China nu se poate vorbi de Jorge Luis Borges.
– America Latina i-a asimilat insa pe toti acesti scriitori. Marca ei face de nerecunoscut de cele mai multe ori aportul lor.
– In tineretea mea, America Latina era comparata cu Omul fara calitati al lui Musil, iar Andre Gide a propus titlul de Omul disponibil, considerand ca acest continent este un continent fara calitati.
– Ce proiecte aveti?
– In momentul de fata lucrez la un ciclu de filme, de o ora si jumatate fiecare, despre Chile, finantat de Ministerul chilian al Educatiei si destinat unei difuzari gratuite in centrele culturale chiliene. Am realizat pana acum cinci, iar anul acesta voi mai face doua. Voi face, de asemenea, un film in Romania, incepand din septembrie, care se va intitula Livre a rendre, in care incerc sa realizez un contact intre Chile si Franta, intre componenta mea chiliana si aceea franceza. Si… nu mai indraznesc sa continui, pentru ca am vazut o data o emisiune de televiziune despre Fassbinder, in care acesta isi expunea toate proiectele si a doua zi a murit.
