Lansarea pensiilor administrate privat pune statul în faţa unor probleme complicate şi costisitoare pe termen scurt şi mediu, care vor apăsa greu asupra gestiunii banului public.
De departe cea mai copleşitoare este reducerea, deocamdată cu numai câteva procente, a colectărilor în contul bugetului public de pensii, în legătură cu redirecţionarea către fonduri de pensii administrate privat a unei părţi (reprezentând 2% din venitul brut sau puţin peste 20% din contribuţia angajatului către fondul public de pensii) din actualele contribuţii sociale pentru pensii ale tinerilor. Contribuţia angajatorului la fondul public de pensii rămâne a fi vărsată în continuare integral către acest fond.
An de an, însă, dimensiunea redirecţionării va creşte cu 0,5 puncte procentuale, urmând să ajungă în 2016 la 6% din venitul brut, ceea ce, la actualul nivel al contribuţiei procentuale pentru pensii, va însemna o dislocare de circa o cincime din contribuţia totală în favoarea pensiilor private obligatorii.
Cât anume va reprezenta exact această dizlocare din totalul fondului public de pensii nu se poate exact anticipa. Căci, în timp ce redirecţionarea îi priveşte obligatoriu doar pe plătitorii de contribuţii sub 35 de ani, pentru cei între 35 şi 45 de ani redirecţionarea este opţională şi nu se ştie câţi dintre aceştia vor face opţiunea respectivă. În orice caz, va fi vorba, din cauza redirecţionărilor, de scăderi ale fondului public de pensii în proporţie de 10-15%.
Şi, evident, în ciuda acestor scăderi, pensiile aflate deja în plată şi cele ce vor ajunge în plată în anii următori vor trebui achitate. Statul, care este garant al pensiilor publice, va trebui să se împrumute, cel mai probabil în străinătate, pentru a onora aceste pensii. Împreună cu cheltuielile de implementare a noilor reglementări din sistem (infrastructura informatică şi de personal), costurile sunt apreciate, de modelele econometrice puse să simuleze cum se vor derula lucrurile, la circa 1,5-2% echivalent PIB (adică 1,5-2 miliarde euro anual la nivelul PIB-ului actual de 100 miliarde euro) şi asta în fiecare an, timp de câţiva ani.
Problema mare pentru statul român este că asemenea costuri intervin exact într-o perioadă când acesta este presat de cerinţe cu costuri suplimentare cel puţin similare în domeniile sănătăţii, infrastructurii rutiere şi feroviare, infrastructurii rurale, apărării naţionale etc.
Bugetul de stat nu va putea face faţă. Iar UE va exercita o presiune puternică pentru ca executarea cheltuielilor implicate de aceste cerinţe să nu se realizeze pe seama depăşirii limitelor prevăzute de regulile comunitare (3% echivalent PIB) în deficitul bugetar.
Dincolo de cazul Ungariei, care a scăpat mai de mult caii în bugetul public, mai nou Cehia şi Polonia au ajuns să depăşească aceste limite se pare tocmai din cauza costurilor generate de introducerea acum câţiva ani a pensiilor private. Şi, să reţinem, bugetele acestor ţări sunt construite pe încasări de 37-38% echivalent PIB.
În România, unde încasările bugetare abia depăşesc 30% echivalent PIB, probabil va fi imposibil ca bugetul să se descurce fără măjorări substanţiale de impozite indiferent ce debitează diferiţi politicieni în campanie electorală. În orice caz, proiectul politic de reducere a cotelor procentuale pentru contribuţiile sociale destinate pensiilor este, în actualele condiţii, o imprudenţă ce ar fi scump plătită economic ulterior! Mai ales în contextul creşterii serioase a punctului de pensie, care reprezintă, în actuala situaţie, pur şi simplu delir! E adevărat însă că un delir nu vine niciodată singur!
