La 27 iulie Coreea de Nord a celebrat ziua victoriei, iar cea de Sud ziua armistițiului. În urmă cu 60 de ani, în această zi se semna documentul de încheiere provizorie a ostilităților în războiul dintre Coreea de Nord, sprijinită de China și Coreea de Sud plus aliații săi occidentali, în frunte cu SUA, care au participat la operațiuni sub steagul ONU. După șase decenii, nu s-a reușit încheierea unei păci, iar Phenianul a anunțat chiar că nu se mai considera legat de armistițiu, drept care, într-un fel, ar fi revenit chipurile la starea de război. Ciudățenii nord-coreene, desigur. Situația ar putea fi tratată într-un regim grotesc și ridicol dacă n-ar fi dramatică și încărcată de mari pericole pentru pacea și stabilitatea generală, dar și de mari drame umane. Ar fi cam ca în filmul cu Stan și Bran care, neștiind că războiul s-a încheiat, stau în continuare pe poziție în tranșee și aruncă în spate munți de cutii de conserve consumate. Căci războiul din Coreea e ultimul front de luptă ce a mai rămas activ din vremea războiului rece, dacă ar fi să împărtășim opinia celor care susțin că războiul rece s-a încheiat cu adevărat în urmă cu aproape vreo 25 de ani. Din regimurile comuniste de altădată au mai rămas doar câteva, dar și acestea trec, dacă nu neapărat pe libertate și drepturile omului, oricum pe economie de piață și capitalism, URSS s-a destrămat, China a devenit mai degrabă competitor decât inamic al Statelor Unite, dar regimul dictatorial de la Phenian, la comanda căruia se perinda urmași de-ai lui Kim Ir Sen, tătucul comunismului coreean, nu pare a da semne că are de gând să iasă din autismul cronic care-l izolează într-o performanță tragică și periculoasă în istoria contemporană.
Celebrarea armistițiului (în sud)/a victoriei (în nord) face diferența între modul de abordare a conflictului intracoreean on formatul politico-diplomatic de babilonie și ipocrizie care încearcă să elucideze criza cronică coreeană. Atât la Phenianul și Seulul, cât și Washingtonul, Beijingul, Moscova sau Tokio se complac în niște negocieri care mai degrabă temporizează încurcătură decât încearcă să o desfacă. Principalii negociatori, SUA și Coreea de Nord incearcă, prima, ca Phenianul să renunțe la ambițiile sale de stat posesor al armei nucleare iar cealaltă ca SUA să se dezangajeze militar în Peninsula Coreeană. ?ê?£i fiecare ține morțiș ca primul pas să-l facă celălalat. De fapt, însă, nici regimul nord-coreean nu-și dorește reunificarea țării, căci atunci ar dispărea instantaneu, după cum nici în Coreea de Sud opiniile nu sunt unitare în ce privește formula statală de viitor pentru Peninsula Coreeană. Iar în ce le privește, nici marile puteri mondiale și/sau regionale – SUA, China, Rusia, Japonia nu și-ar prea dori un nou membru al „clubului“ lor, căci o Coree reunificată s-ar impune într-un timp istoricește scurt ca o putere emergenta cu un cert viitor dinamic.
Spuneam că regimul de la Phenian a imprimat conduitei sale un amestec bizar de acțiune periculoasă și propagandă ridicolă. Cum poate coexista, de pildă, situația de nici pace- nici război, proclamată de curând în mod oficial cu monstruosul spectacol de glorificare a regimului care se face vară de vară pe cel mai mare stadion al lumii (după unii) cu participarea a 150 000 de protagoniști și 100 000 de spectatori? Anul acesta, înscenarea propagandistică a consumat, după calculele Seulului, peste 100 de miliarde de dolari (o cifră, totuși, incredibilă), dar a fost oricum mai costisitoare chiar decât comemorarea centenarului lui Kim Ir Sen. Se merită oare un asemenea efort și o asemenea risipă de resurse într-o țară ce suferă de foamete cronică și de unde se semnalează chiar cazuri de canibalism?
Exacerbarea până peste poate (dacă se poate spune așa), la Phenian, a momentului armistițiului din 1953, dat drept „victorie“, este mai puțin obișnuită chiar pentru cei familiarizați cu excentricitățile propagandei nord-coreene (dar, atenție, strategia Phenianului nu e deloc excentrică, ba chiar bine calculată, altceva e că obiectivele ei sunt elucubrante). Ceremonia propagandistico-artistica de masă de pe stadionul de la Phenian are cel puțin două rațiuni (dacă le-am putea numi așa): 1. Regimul dinastiei Kim încearcă să-și mascheze impasul cronic și tot mai aproape de colaps prin astfel de potemkinade (cineva vorbea de formula liderilor nord-coreeni de „conducere prin evenimente“ a statului); 2. Phenianul se pregătește să reia dialogul întrerupt în 2009 în formula 4+2 (patru mari puteri și statele coreene) conform obiceiului său se sparge în figuri de fiecare dată înainte de un pas important sau o decizie majoră (denunță armistițiul, se arată a fi în război, după care, brusc, declară că e gata să trateze cu America orice problemă). Ar mai fi și o a treia explicație: nu se știe în ce măsură tânărul și neexperimentatul în ale conducerii Kim al III-lea e stăpân pe putere sau mai corect spus dacă partidul, armata și serviciile secrete s-au pus de acord în ce privește noul echilibru al puterii impus la Phenian după dispariția precedentului lider.
Analiști serioși de la „Foreign Policy“, fie ei cu simțul umorului sau nu, au tras de curând concluzia, după atente exegeze, că nici o ciudățenie sau nostimada din discursul extern al Phenianului nu este gratuită, ba dimpotrivă, asemenea artificii aduc un ce profit, fie el și acela că îl bagă pe interlocutor în ceață. Oricum, un program militar nuclear nu poate fi susținut de o politică hazlie, fie ea și de umor involuntar.
Corneliu Vlad
