După ce preşedintele Băsescu a promulgat legea privind mărirea substanţială a punctului de pensie începând din viitorul an (electoral), analiştii militari au pornit să se întrebe cine a câştigat -războiul pensiilor-: dl Geoană, dl Tăriceanu sau dl Băsescu? Respectiv: cine a iniţiat legea, cine a aprobat-o şi o finanţează sau cine a contestat-o şi a promulgat-o? Probabil că fiecare din ei şi-a luat partea din această lege dar cei care au câştigat (cât de cât) războiul politic sunt pensionarii. Fără disperarea PSD de a ieşi din anonimatul sprijinirii guvernului liberal printr-o iniţiativă socială specifică, fără interesul liberalilor de a-şi lustrui caroseria după referendum arătându-se solidari cu căruţa pensionarilor şi fără dorinţa preşedintelui de a crea un suspans (atrăgând atenţia asupra finanţării durabile a pensiilor) înainte de a o promulga din aceeaşi grijă declarată pentru bunicii tranziţiei, probabil că mărirea punctului de pensie rămânea la cote minime. Unii au spus chiar că rezervele preşedintelui faţă de insuficienta argumentare a finanţării pensiilor pornise de fapt din invidia dlui Băsescu faţă de cei care i-au luat-o înainte cu asemenea lovitură electorală. Dacă ideea venea însă de la preşedinte, toate partidele (mai puţin PD) ar fi considerat-o populistă şi-ar fi amendat-o drastic. Aşa, cel puţin, întrecerea dintre cele patru palate: Kiseleff, Victoria, Cotroceni şi Parlament – care să ajungă mai repede la cele 6 milioane de voturi ale pensionarilor – a dus la o înduioşătoare unanimitate transpartinică în favoarea pensionarilor. Toate grupurile de interese din toate partidele şi-au dat seama că nu pot rata o asemenea temă majoră. Şi astfel războiul politicienilor a adus puţină pace pensionarilor. Cum şi cât timp va putea fi susţinută financiar această mărire? Cui îi mai pasă? Dl Băsescu, care a ridicat această problemă (pe bună dreptate dar şi pentru propriul alibi în caz de criză: -eu am avertizat că…- ), a fost nevoit să abandoneze pentru că risca să fie perceput ca duşmanul pensionarilor în timp ce coaliţia anti-prezidenţială a -oligarhilor- avea şanse să devină mama eroină a acestora. Pentru pensionari, problema finanţării ulterioare a -punctului- este nu numai abstractă ci şi inutilă: viitorul lor este fatalmente mai scurt decât ciclurile electorale şi fiecare an, lună sau săptămână de pensie mărită contează – aşa încât ce vor face guvernele următoare îi interesează prea puţin şi, în definiv, nici nu e problema lor. Vorba conului Leonida: treaba statului, domnule, el ce grijă are? pentru ce-l avem pe el? În fond, toate guvernele acuză, şi aşa, mereu, -greaua moştenire- lăsată de predecesori. Cert este că toată clasa politică şi-a luat -laptele şi cornul- de la pensionari, cel puţin teoretic. Practic, rămâne de văzut pentru că şi electoratul a învăţat ceva de la politicieni: le iau darurile dar votează cum vor. Oricum, a fost un show interesant, cu multe travestiuri. E ceva să-l vezi pe dl Băsescu preocupat de finanţarea de mâine a unei legi când dânsul pare personajul care trăieşte clipa, speculează momentul şi nu-şi refuză confortul; e ceva să-l vezi pe liberalul Tăriceanu coborând din înaltul creşterii economice şi asumându-şi -riscul aruncării în aer a economiei- de dragul bătrânilor săraci; e ceva să-l vezi pe biministrul Vosganian cântând la pian (şi la Economie şi la Finanţe) marşul -responsabilităţii sociale-; şi, în fine, nu-i de colea să-l vezi pe dl Geoană părând interesat de sărmani şi miluindu-i prin intermediul celor bogaţi în deplină înţelegere cu dl Tăriceanu, autorul celebrei fraze: -dacă există o înţelegere cu PSD, o mănânc-. Mănâncă, deci există.
