La timpul de cumpănă al luminii, cinstim Sfânta Cruce, „armă a păcii“ cum mai e numită, a păcii cu noi și cu lumea, a păcii pe care ne-a dăruit-o Hristos prin jertfa sa dătătoare de viață veșnică. Crucea este unul dintre cele mai vechi simboluri, cu semnificații numeroase, iar creștinii o numesc „înălțimea înțelepciunii lui Dumnezeu“ și „temei al dreptei credințe“, poartă a vieții celei veșnice despre care
Sf. Ap. Ioan scrie că este „să Te cunoască pe Tine Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“. Crucea, purtătoare a mântuirii este mereu prezentă ca prefigurare în Vechiul Testament și amintim doar episodul cel mai cuprinzător și amintit în Evanghelia ce se citește înaintea praznicului Sărbătorii, când Moise s-a rugat pentru poporul său, peste care fuseseră trimiși șerpi otrăvitori și a primit poruncă de a înălța un șarpe de aramă pe lemn ca toți cei care-l vor privi să nu moară. „Ușă a tainelor“, crucea, unind cerul cu pământul, îmbrățișează întreg orizontul condiției umane și a fost pregătită de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii. În Noul Testament, înțelesurile ei au primit două dimensiuni – una materială, pe care fost răstignit Iisus Hristos și una spirituală ca suferință și jertfă spre mântuirea noastră. Împreună le regăsim în sărbătoarea de astăzi, cinstită prin post și rugăciune într-un act de restabilire a unității și unicității omului, făcut din pământul peste care Dumnezeu a suflat Duh Sfânt. O facem astfel încât purtând-o în suflet și minte să o avem ca „stingătoare a focului rătăcirii“ într-o vreme ce parcă alungă speranța, făcând de o acută actualitate întrebarea: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?“
Mai întâi, sărbătoarea amintește un fapt istoric dovedit. Împăratul Constantin, după ce l-a biruit pe Maxențiu, în 312, având înscris pe stindardul de luptă crucea, văzută pe cer ca semn al biruinței, a dat edictul de la Milano care a pus capăt prigonirii creștinilor și s-a îngăduit mărturisirea crucii, însuși poruncind să fie înfățișat pe monede cu o cruce în mână. Era o recunoaștere a Sf. Cruci, una în fața și pentru lumea cea imediat accesibilă sensibilității umane ce parcă ar fi chemat o alta, mai profundă și mai cuprinzătoare pentru ființa umană. Împăratul a dorit să afle semnul ceresc al biruinței în forma crucii de lemn pe care a pătimit Hristos, îngemănând pentru totdeauna moartea cu învierea. Împărăteasa Elena, mama sa, i-a împărtășit dorința și a plecat în Ierusalim, unde, după cucerirea romană, locurile sfinte au fost profanate și bine acoperite cu pământ ca să nu poată fi venerate de creștini. A aflat Sf. Cruce, dătătoare de viață, împreună cu celelalte două ale tâlharilor și chiar și cuiele și, minune: atinsă de o femeie moartă, a înviat-o. Procesiunea de laudă și mulțumire a atins deplinătatea când patriarhul Macarie a înălța-o spre văzul tuturor rugându-se: „Doamne miluiește!“ Era în anul 335. Dintre alte întâmplări mai amintim că, în 629, luată de perși, pe vremea regelui Chosroes, Sf. Cruce a fost readusă de împăratul Heraclius și arătată spre încredințare și închinare de patriarhul Zaharia al Ierusalimului tot într-o zi de 14 septembrie. Lemnul Sfintei Cruci a fost fragmentat în părticele mici și trimis la mai multe biserici, taina și puterea ei fiind la fel de mare.
…„Când știu că brazda mântuirii trag“
Cinstind Sfânta și de viață dătătoare a Crucii Domnului, rememorând câte a făcut Dumnezeu pentru noi, este folositor spre îndreptare să ne amintim ce au făcut cei de atunci în mod concret și ce facem noi cu Hristos Cel din sufletul nostru. Așa e: Hristos a primit trădarea lui Iuda ce a transformat sărutul păcii în cel al trădării; a primit să fie vândut ca o marfă sau ca un sclav; a primit lepădarea lui Petru; a primit să fie judecat de mai marii lumii acesteia, uniți în mârșăvie spre a-L da morții. E folositor să ne amintim noi, care ne numim creștini, cum poporul s-a milostivit de tâlharul Baraba, nu de Hristos strigând „Răstignește-L“ și acceptând ca sângele Mântuirii să fie asupră-i. Mai ales să ne amintim cum, prin Apostolul Ioan ne-a încredințat Maicii Sale într-un fel de reånnoire a peceții a Iubirii Sale, cum înainte de a-și da Sufletul în mâinile Tatălui Ceresc s-a rugat: „Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac“. S-o facem spre înțelegerea lucrătoare a rugăciunii pe care ne-a dat-o, anume arătând cum să facem voia Lui pe pământ așa cum se face în ceruri și să-i spunem cu vrednicie: „Tatăl nostru ceresc“.
Să cutezăm dincolo de „Întunericul corporal“ spre cele duhovnicești, de la cele văzute spre cele nevăzute, și o facem cu îndemnul pe care îl vom reauzi în prima duminică după sărbătoarea Sfintei Cruci: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“. Să încercăm a ne întoarce privirile de la atâtea rătăciri și să-l ascultăm pe Sf. Grigorie de Nazianz, care scria că Hristos: „Moare, dar dă viață, dezleagă cu moartea prin moarte. Este îngropat dar înviază. Coboară în iad, dar aduce sus sufletele, le urcă în ceruri, dar va veni să judece vii și morții“. Toate pentru că „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască printr-însul.“ Judecata va veni la sfârșitul veacurilor și înainte Sfânta Cruce se va arăta. Până atunci, Hristos așteaptă cu nesfârșită iubire și răbdare să-I răspundem, deschizând timpul spre lumina nesfârșirii. Să subliniem, dintru început, că se adresează doar celor care vor să-I urmeze, nu din obligație, ci dintr-un imbold lăuntric al chipului divin după care am fost făcuți, care poate fi întunecat de păcate dar nu șters. Urmează lepădarea de sine, expresie tulburătoare cu deosebire astăzi când despre „sine“ s-au scris nenumărate lucrări de știință, filozofie, teologie din paginile cărora deslușim înțelesul rugăciunii că „nepricepându-ne la niciun răspuns, această rugăciune aducem ție: miluiește-ne pe noi!“. Să spunem: „Facă-se voia Ta“. Bun, și cum o putem recunoaște? După cele zece porunci ale Vechiului Testament, la care se adaugă prunca cea nouă: „Să vă iubiți unii pe alții, cum Eu v-am iubit pe voi“, o iubire ce să cuprindă până și vrăjmașii spre cele nouă Fericiri. Oricare dintre noi și de oriunde poate urma pe Hristos, căutând a se dumiri unde anume îi este sufletul, acceptând cu liniște și pace suferința purificatoare de cele rele și rodind bogat în faptele iubirii. Altfel spus, să ne despărțim de tâlharul cel rău care cerea eliberarea spre a se încredința că Hristos e Fiul lui Dumnezeu și să luăm pilda celuilalt, împletind unitatea eliberatoare dintre pocăință, mărturisire și rugăciune: „pomenește-mă, Doamne, când va veni împărăția Ta“. Oricum, suntem în urma lui Hristos, „prin Care toate s-au făcut“ și totul este să știm cum să nu-L prigonim, ci să-L urmăm.
Așa au făcut-o mulți dintre semenii de au sfințit pământul din care suntem făcuți și pe care au trăit. Pilduitor a făcut-o prigonitorul Saul devenit apostolul Pavel, care mărturisea: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită în mine, și eu pentru lume!“. Mai apoi să putem trăi din cuvintele sale: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.“
Atunci, lăsându-ne veșmintele „sinelui“ la porțile vremelniciei, luându-ne crucea, semn al biruinței lumii și urmând lui Hristos, să spunem cu Vasile Voiculescu: „Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea/ Cu biciul Său atât de drag; / și nici o muncă nu-mi mai este grea / Când știu că brazda mântuirii trag.“
