Există în România niște școli atipice, unde sunt înscriși doar elevi cărora bunica nu le încălzește niciodată prosopelul dimineața, mami nu le potrivește fundița-n păr, iar tati nu le strecoară în buzunar o bancnotă colorată, să aibă de-o banană în pauza mare. Acestor elevi – cu totul și cu totul deosebiți – nici măcar vecinii de bloc nu le urează, la mijloc de septembrie, „să luați note mari, tu Vincențiu și tu Loredana, și să vă văd premianți în vară, cu coronițe pe frunțile voastre în curs de iluminare!“.
La început de an școler, în careul din curte, acești școleri atipici, scărpinându-și turmele de păduchi de sub uniforme, ascultă mesaju’ lu’ dom’ director, cu o emoție egală cu aia pe care-au încercat-o în urmă cu un număr de ani în boxa acuzaților, când li s-a citit sentința.
După cum ne-am prins. Școli cu acest gen de studioși sunt cele aparținând de marea universitate a vieții, Penitenciarul. Ideea ca deținuții, cu lipsuri mai mici sau mai mari în educația școlară, să-și încropească sau să-și completeze studiile este, nu putem nega, demnă de salutul nostru progresist. Cu siguranță, acestea sunt singurele școli din România fără vreun elev chiulangiu, căci chiar de-ai vrea, unde să chiulești, cu paznici înarmați până în dinți? Atâta problemă e: când dă dom’ președinte câte-o grațiere, sălile de clasă se golesc; dar în rest mușteriii roiesc, fiindcă învățătura, odată ce i-ai dat de gust, e ca țuica: te acaparează și, de nu te ții de ea, lasă în urmă o mahmureală de-un acru tare neplăcut.
Se înțelege că succesele școlare ale pârnăiașilor sârguincioși nu-i încântă doar pe ei și pe familiile lor; în aceeași măsură, fostele lor victime încearcă ample irigări sanguine de satisfacție. Cinstit, ce e mai încântător decât să afli că ăla care ți-a violat sora împușcă note mari în teză la mate? Ce poate egala vestea că ăla care te-a lefterit cu FNI-ul are media 10 (zece) la religie? Ce poate fi mai compensatoriu decât să primești știrea că junele care ți-a rupt falca strălucește la anatomie?
Doar dascălii, care le îndrumă pașii pe calea pieptișă a cunoașterii, în zilele cenușii de leafă, mai trag deoparte pe câte un elev, pentru a-l descoase discret:
– Drăguță, nu-mi arăți și mie, din pură curiozitate, cum se dă o spargere perfectă?
