Disperarea infumurat-populista cu care televiziunile romanesti isi disputa un spectator din ce in ce mai ametit, in numele unor procentaje de audienta care justifica si spala orice mizerie, aduce izbitor cu unul dintre jocurile foarte vechi si foarte populare la nomazii Asiei. O trupa de calareti nebuni de pasiune galopeaza pe un maidan, uneori zi si noapte, concurentii incercand, in uralele entuziaste ale publicului, sa-si smulga unul altuia o oaie decapitata si s-o tina cat mai mult timp pe saua calului, pentru a marca astfel puncte pretioase. E de la sine inteles ca nu sarmana mioara este vedeta manifestarii respective, ci vigurosii sportivi, rasplatiti in cele din urma cu bani, cusme, cine mai stie ce, si nu in ultimul rand cu nepieritoare glorie. Ii cere vreunul dintre ei parerea necuvantatoarei in ceea ce priveste strategia de joc? Absurd. E ca si cum fotbalistii s-ar sfatui cu balonul rotund in ce colt sa execute lovitura de pedeapsa. Si-apoi, daca stai sa cantaresti lucrurile cum trebuie, mingea e oricum mai vioaie decat o oaie fara cap.
Cu toata parerea de rau pentru comparatia dezavantajoasa ce rasare din alaturarea cu pricina, nu putem sa nu ne gandim, tot mai des in ultima vreme, la telespectator ca la o victima. Daca nu o victima a manipularii grosolane (caci admiratorii progreselor intr-ale democratiei vor gasi iute suficiente contraargumente), cel putin tinta unei formidabile canonade a prostului gust, trivialului si obscenului. Ca sa folosim termeni la moda, telespectatorul se bucura de privilegiul, doar aparent paradoxal, de a fi concomitent -victima colaterala-, -aliat- si -obiectiv strategic- al furtunoaselor batalii dintre posturi…
Tot raul spre bine insa. Numerosi oameni nevinovati, care se resemnasera constatand ca nu se mai pot sustrage dependentei de micul ecran, primesc acum un nesperat ajutor: calitatea execrabila a multor emisiuni ii determina sa se mai scoale din fotoliile in care prinsesera panze de paianjen, pentru a merge fie la bucatarie sa-si faca o tartina, fie in dormitor sa se culce (si poate sa viseze). Un procent insemnat, si pentru aceasta ar trebui sa le multumim din suflet realizatorilor de programe proaste, redescopera propria biblioteca, asemenea unei Amazonii cu multe pete albe, redescopera cartile.
Cartile nu sunt fiinte ranchiunoase in timp. Daca le-ai parasit intr-o vreme, nu-ti vor reprosa asta in momentul revederii, daca nu cumva ti-a reprosat-o viata insasi. Sunt destui insi care il confunda pe Alecsandri cu Alexandrescu (poet si ala – si ala). Cunoastem persoane care ar prefera sa mosteneasca apartamentul si masina unui analfabet decat sa piarda o ora in compania unui exceptional cunoscator al operei lui Caragiale. Iar prin sondajele televizate – mari succese fiindca par de ras, fac furori intervievatii strazii care stiu cine a fost Eminescu. Dupa un minut de ezitare si un zambet smecheresc (-Ei, cum sa nu stiu eu cine a fost ala…-), dupa ce cauta cu privirea camera ascunsa, ei raspund: -Un mare poet roman…-; -Cel mai mare poet roman…-; -Poet roman…-; -Un scriitor…-; -Poetul nepereche…-; -Un poet…-; -Poet contemporan cu Nicolae Balcescu…-; -Domnitor…-; -Luceafarul poeziei…- s.a.m.d.
Spre deosebire de vedete, asa cum inteleg televiziunile zilelor noastre sa le creasca, n-ai sa vezi niciodata o carte dandu-i branci vecinei sale de raft, oricat de divergente ar fi opiniile incluse in paginile lor. Doi -artisti- ai micului ecran inghiontindu-se intr-un studiou de televiziune nu mai constituie o surpriza. O suta de carti scrise de o suta de autori pot insa dormi linistite in aceeasi biblioteca.
Curentul a primit „Distinctia Culturala” din partea Academiei Romane