Acum, când Prea Fericitul Părinte Teoctist ales, membru de onoare al Academiei Române în adunarea generală din 17 decembrie 1999, plecând dintre noi se îndreaptă spre cele veşnice, ne împlinim o datorie de conştiinţă rememorând doar câteva dintre momentele în care a fost prezent în acest -sanctuar al spiritualităţii noastre româneşti-.
În anul 1996, cu prilejul festivităţilor organizate la împlinirea a 130 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, P. F. Teoctist a susţinut o amplă comunicare -Biserica Ortodoxă şi Academia Română-. Atunci, întâiulstătător al Bisericii noastre a găsit de cuviinţă să amintească pe înaintaşi, pentru că -amintirea şi vredniciile celor din trecut înrâuresc năzuinţele celor din prezent şi, astfel, împreună zidesc, clipă după clipă, veşnicia neamului nostru românesc-. Rememorarea a început cu Gavriil Munteanu, membru fondator al Societăţii Academice Române, eruditul căruia, între altele, îi datorăm prima traducere a operelor lui Tacitus. Au urmat prin ani Dionisie Romano a cărui donaţie de carte a fost temeiul Bibliotecii Academiei Române, episcopul Melhisedec Ştefănescu. Andrei Şaguna, Timotei Cipariu, Nicolae Popoea, ş.a. După 1989, au fost aleşi ca membri ai Academiei Române, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, -cel mai mare teolog din Ortodoxie şi în general din lumea creştină-, înalt Prea Sfinţii Mitropoliţi Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei şi Nicolae al Banatului. În încheiere, Patriarhul Teoctist îşi exprima speranţa înfiinţării unei secţii teologice, convins că -pe această cale se va aduce o contribuţie capitală la depăşirea discrepanţei dintre progresul enorm ştiinţific al lumii contemporane şi mai puţinul ei progres spiritual-. La puţin timp, teologia a fost inclusă în Secţia de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie, în cadrul căreia au fost organizate numerose manifestări ştiinţifice, unele dintre ele bucurându-se de participarea Prea Fericirii Sale.
Păstrându-ne în tradiţie, amintim sesiunea solemnă -500 de ani – Ştefan cel Mare şi Sfânt-, din 30 iunie 2004, când Prea Fericitul Teoctist a evocat -chipul şi vredniciile acestui domnitor pe care Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a rânduit, în 20 iunie 1992, în ceata sfinţilor români-. -Prin puterea crucii şi a săbiei, cu numele şi voinţa lui Hristos el a apărat hotarele acestei porţi a creştinătăţii, cum era numită Moldova Ştefaniană, consolidată în interior cu altare sfinte, care întăreau inimile bravilor săi ostaşi şi sfetnici, stăvilind năvălirile străine şi biruind chiar pe celebrii cuceritori ai cetăţii lui Constantin cel Mare-. Şi mărturia lui Ştefan cel Mare: -Iar noi, cu preţul vieţii, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru.-
Tot în 2004, la 18 noiembrie, în cadrul sesiunii omagiale a Academiei Române dedicată împlinirii a 140 de ani de la înfiinţarea Senatului României, Prea Fericitul Teoctist a vorbit despre acel -Corp Ponderator-, cum era numit, -avându-l ca preşedinte de drept pe Mitropolitul Primat al ţării (Nifon), în componenţa sa regăsindu-se senatori numiţi direct de domnitor-. Acest sfat de obşte trimite cu gândul la tradiţia Sfatului Domnesc, secole de-a rândul adevărat sfătuitor şi ajutător în luarea, de către domnitorii noştri, a tuturor hotărârilor de însemnătate deosebită privind cârmuirea ţării-. Cu acest prilej, evocându-l pe patriarhul Miron Cristea, Patriarhul Teoctist a vorbit despre proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului, care nu trebuie înţeleasă ca -o clădire imensă care să zdrobească sufletele, ci o biserică după tradiţia noastră, luându-se ca temei şi prototip vechea Mitropolie de la Târgovişte, ctitorită de Radu cel Mare, ale cărei temelii se păstrează şi astăzi, iar ca dimensiuni fiind luate cele pe care i le vom da noi-. A fost pentru prima oară când Patriarhul a vorbit în Academia Română despre această ctitorie care nu va fi -numai a Bisericii Ortodoxe Române, ci o ctitorie a întregului popor, într-o epocă în care există atâta zbatere pentru căutare de valori şi pentru stăpânire de valori, cunoscând că numai unitatea noastră, numai iubirea noastră, a fiecăruia dintre noi, vom putea împlini voia lui Dumnezeu şi voia poporului nostru, risipind norii care se află deasupra omenirii şi primind lumina cunoştinţei adevărate-. Cum ştim, acest ideal al său şi al înaintaşilor este încă neâmplinit şi rămâne speranţa că -la plinirea vremii- va birui, ca un simbol al -a valorii supreme a credinţei neamului nostru, a unităţii lui, a drepturilor lui-.
Răsfoind file de cronică, ne oprim la 21 octombrie 2005, când a avut loc congresul internaţional -Ştiinţă şi Ortodoxie – un dialog necesar-. Din comunicările prezentate a reieşit necesitatea reconsiderării relaţiei dintre religia şi ştiinţa din perspectiva cunoaşterii contemporane. Binecuvântând lucrările acestei reuniuni internaţionale, P. F. Teoctist a subliniat necesitatea dialogului dintre ştiinţă şi ortodoxie de natură să conducă la crearea unui sentiment de comuniune între ştiinţă, teologie şi om, între om şi întreaga lume. De altfel, cum aprecia Prea Fericirea Sa, ortodoxia nu s-a opus niciodată ştiinţei şi a dat exemplul Sfântului Vasile cel Mare, mare admirator al culturii clasice, amintind doar celebrul -Discurs către tineri despre folosirea literaturii greceşti-. Sfântul Vasile cel Mare este un model al ortodoxiei, dacă amintim că este autorul unei opere teologice fundamentale, că a pus bazele vieţii monahale şi a înfiinţat Vasiliadele, acele prime aşezăminte de ceea ce azi numim asistenţă socială. Şi cum între participanţi erau reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi oameni de ştiinţă, P. F. Teoctist a vorbit despre frumuseţea de taină a credinţei poporului nostru, invitând oaspeţii străini să o cunoască. O invitaţie asemeni bucuriei de a fi împreună, în cătarea unei căi de la comunicare spre comuniune sub auspiciile valorilor perene ale umanităţii. De aici şi încrederea că dialogul va fi un bun început, deopotrivă folositor celor care participă, clerici şi oameni de ştiinţă. Cuvântul său a fost unul pilduitor pentru generoasa disponibilitate spirituală a întâistătorului Bisericii noastre strămoşeşti şi, semnificativ, participanţii au considerat că, pornind de la acest dialog, s-ar putea concepe un program permanent. Am reţinut atunci, afirmaţia lui Ch. L. Harper, după care teologia ortodoxă a urmat două căi – a tradiţiei patristice şi a moştenirii etnice – care s-au perpetuat până astăzi, un specific care ar putea fi examinat şi deschis spre practică.
Au mai fost şi alte manifestări academice la care Prea Fericitul Părinte Teoctist ni s-a înfăţişat a fi un demn continuator al tradiţiei bunelor relaţii dintre Academia Română şi Biserica Ortodoxă, pe care a cinstit-o cu înţelepciune şi dăruire de neuitat.
