– Sunteţi membru corespondent din 1955, titular din 1999, şi aţi fost vicepreşedinte al Academiei Romane. Predaţi filosofia la Facultatea de profil a Universităţii Bucureşti. De-a lungul timpului aţi scris numerose cărţi de istorie a filosofiei, cel puţin cateva rafturi de bibliotecă. Preferaţi să vi se spună Profesor. De ce?
– Acum, cand împlinesc 45 de ani de dăscălie, chiar încep să simt că aceasta a fost vocaţia mea. Sigur, este o mică trufie pentru că nu pot spune că, student fiind, mă gandeam să slujesc Catedra de filosofie. După ce am terminat facultatea, încet, încet, am început să mă construiesc în această arhitectonică a dăscăliei şi de aceea cred că în formarea sufletului de dascăl este binevenită această treptare. Am început ca preparator, asistent, lector, conferenţiar şi abia în 1990 am ajuns profesor, pentru că înainte a fost un îngheţ teribil. Dar, indiferent de grad, fiecare ne simţeam profesor, pentru că a fi profesor este o stare de dialog între sufletul tău şi al celuilalt. Mi-a plăcut să cred că a fi profesor este a învăţa mereu învăţandu-i pe alţii să gandească. Eu m-am format împreună cu studenţii şi pentru aceasta ţin foarte mult la condiţia de profesor şi ceea ce am scris, am scris cu gandul la studenţii mei.
– Într-un permanent dialog cu ei.
– Mai ales la seminarii, şi cărţile mele sunt rodul acestui dialog. Toate celelalte calităţi, de membru al Academiei Romane sau de autor de cărţi, ţin de această activitate care s-a identificat cu însăşi condiţia mea de profesor.
– Vocaţia de profesor se îngemănează cu aceea de filosof, trimiţandu-mă cu gandul la filosofii antici greci, la şcoala din Atena…
– S-a întamplat o identificare pentru că în legătură cu aceasta am avut şi am o părere la care ţin mult. Eu am predat filosofia greacă veche, care a intrat în sufletul meu, e lumea mea în care trăiesc şi prin care judec lumea contemporană.
– Nu vă tulbură gandul că aţi putea fi considerat depăşit?
– Cred că poţi fi depăşit şi filosofand asupra clipei care trece, după cum poţi fi în instanţa ta temporală discutand despre filosofia presocraticilor. Ca şi în poezie, în filosofie nu există momente trecute şi prezente, aici ne aflăm lumea valorilor.
– Valoarea e într-un continuu prezent.
– Nu putem spune că Eschil este depăşit de Dante doar pentru că a trăit înaintea lui. Trebuie să discutăm starea de poeticitate. În filosofie, trebuie să discutăm, dacă se poate spune, starea de filosoficitate şi numai atunci poţi fi ganditor al timpului tău. Am socotit că filosofii vechi pot fi o şcoală de educaţie filosofică. Revenind la întrebare, profesorul de filosofie nu este hărăzit să înveţe filosofie pe cei care-l ascultă. Filosofia, istoria ei, nu se învaţă, se deprinde ca o stare de gandire, este un mod de a fi.
– Ce menire are atunci profesorul?
– Ajută pe discipoli să se educe în această logică a filosofiei şi, pentru mine, grecii au fost, şi sunt, mijloace pentru această educaţie filosofică. Le-am spus mereu studenţilor, de la primul curs, să ia ceea ce le spun eu despre Socrate, Platon sau Aristotel ca un mod de interpretare, un mod de lectură. Ei pot merge pe această cale sau se pot depărta şi chiar prefer pe cei care resping interpretarea mea, pentru că înseamnă că au modul lor de a gandi. Cred că acesta este rostul profesorului şi de aceea mi-a plăcut această profesie.
– De aici şi concepţia Dvs. despre istoria filosofiei, nu ca o înşiruire cronologică…
– Am încheiat acum o carte, -Istoria filosofiei ca hermeneutică-, în care tema principală este instrumentarea aşa-numitei metode ficţionale.
– Adică?
– Fiecare filosofie este -ca şi cum- sau -ce-ar fi dacă-. Deci trebuie să judecăm fiecare filosofie -ca şi cum- lucrurile ar sta întocmai, şi nu să spunem că o anume filosofie este mai adevărată decat alta. Problema adevărului şi falsului în filosofie se pune altfel decat în ştiinţe, cu toate că şi aici lucrurile s-au mai schimbat în ultima vreme.
– Atunci?
– Să încercăm să facem din istoria filosofiei o reinterpretare pentru construcţie.
– Pentru ce să-i mai citim pe filosofii mai vechi sau mai noi?
– Le spun cateodată studenţilor ce-ar fi să înveţi un manual de metalurgie dacă nu ai un fond de apercepţie. Cand citim un filosof sau altul, trebuie să-l integrăm şi apoi să gandim la ce ne trebuie filosofia lui Platon sau Aristotel.
– Şi la ce trebuie?
– Ca să răspundem este necesar să înţelegem în aşa fel încat temele unei filosofii, în funcţie de timp şi de orizontul de aşteptare şi de provocare, să fie convertite în fapt filosofic, într-un argument. O filosofie care nu ajută pentru altă construcţie rămane moartă pentru noi dacă nu o reînviem. Filosofia este deschidere însă numai după ce se configurează prin ea însăşi. Autonomia este mai tare ca heteronomia.
– Aşa fiind, cum consideraţi filosofia contemporană despre care nu puţini spun că ar fi într-o criză?
– Eu dau cuvantului criză semnificaţia de judecată, de alegere şi aşa stand lucrurile, fiinţa umană este mereu în criză, în alegere. Starea de criză este o condiţie a istoricităţii omului, a libertăţii lui. Omul, ca o creaţie a lui Dumnezeu, depinde de Creatorul său şi este, ea însăşi, creatoare.
– Parafrazandu-l pe Sartre, putem spune că omul e condamnat la creaţie?
– Sigur. Depinde ce alegem şi aici poate interveni sensul negativ al crizei. Alegem clivajul sau alegem ceea ce este ieşirea din această stare pentru a provoca alta. Omenirea a fost întotdeauna în criză, benefică pentru ea. Dacă nu ar fi în criză, ar fi, cum spunea un filosof, într-o stare de duminică după-amiază şi ar trebui să fie într-o stare de luni dimineaţă, cand fiecare îşi face proiecte, cand nu te legi nici măcar de azi, ci de un maine continuu. E un maine care provoacă, şi atunci filosofia, ca şi poezia, este o stare de căutare, care presupune şi înfrangerea, încercările trebuie însă făcute, chiar dacă ajungi pe o cale interzisă. Ce instructivă ar fi o istorie a erorilor! În esenţă, e vorba de gandirea ipotetică, acel ficţionalism de care vorbeam, acel -ce-ar fi dacă-.
– Sunt mulţi studenţi la facultatea de filosofie.
– Este îmbucurător că sunt mulţi care vin şi unii dintre ei o urmează ca o a doua facultate.
– Cum vă explicaţi?
– Probabil din nevoia de filosofie. În vremuri de prefaceri, cum este şi aceasta, trăim nişte temeri, mai întai de noi înşine.
– De unde nevoia de filosofie?
– Pentru că filosofia este starea de nemulţumire, cand te îndoieşti, o îndoială benefică, atunci ea nu te lasă să-ţi -îngropi talantul-. Filosofia este o educaţie a bunei îndoieli şi pentru poet şi pentru omul de ştiinţă. Nu cred că un filosof poate să servească interpretări omului de ştiinţă. Harul filosofiei este ca mereu să creeze starea de nelinişte, acea stare socratică sau kantiană, a conştiinţei faţă de ea însăşi, care să se judece singură. Prin destinul său critic, filosofia ajunge la fundamente, e o fenomenologie a fundamentelor. Nu e o explicaţie a lumii, o face ştiinţa, filosofia este, repet, o revenire la fundamentele conştiinţei, pentru ca aceasta să fie mereu trează şi mereu critică. Tibaudet spunea că poezia este un fel de serviciu de drumuri şi poduri şi cred că, într-un fel, filosofia este un asemenea serviciu pentru conştiinţă.
– Din această perspectivă, care vă sunt filosofii cei mai apropiaţi?
– Primul este Parmenide, apoi ar fi Platon şi după el, Descartes, care sunt stările mele de suflet.
