Judecătoarea Cristina Rotaru, cea care a susținut menținerea în arest a lui Sorin Ovidiu Vîntu și a lui Octavian Țurcan, a depus o opinie separată la motivarea deciziei Curții de Apel privind eliberarea celor doi.
Redăm în continuare motivele pentru care judecătoarea Cristina Rotaru consideră că SOV și Țurcan trebuiau să rămână în arest.
"In sensul respingerii ca nefondate a recursurilor declarate de inculpații Turcan Octavian și Vântu Sorin Ovidiu.
Opinia separată diferă de cea majoritară doar în ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaților Vântu Sorin Ovidiu și Țurcan Octavian, astfel încât nu se impune reluarea considerațiilor exprimate în motivarea opiniei majoritare cu privire la criticile referitoare la nelegalitate formulate de inculpați sau cu privire la recursul promovat de inculpatul Stoian Alexandru, aspecte pentru care a existat unanimitate.
La dosar există indicii temeinice ce justifică aprecierea rezonabilă că inculpații Vântu Sorin Ovidiu și Țurcan Octavian au săvârșit infracțiunile care le-au fost reținute în sarcină. In cazul inculpatului Stoian Alexandru consider, așa cum s-a arătat și în opinia majoritară, că nu există suficiente indicii pentru faptele presupus săvârșite în perioada octombrie – 2 decembrie 2009, pentru care s-a făcut propunerea de arestare preventivă. Există astfel de indicii pentru perioada 2 decembrie 2009 – aprilie 2010, însă activitatea din această perioadă nu face obiectul propunerii de arestare preventivă. De aceea, motivarea îi va privi în continuare pe cei doi inculpați, Vântu Sorin Ovidiu și Țurcan Octavian.
La 2 decembrie 2009 s-a început urmărirea penală împotriva inculpaților Vântu Sorin Ovidiu și Țurcan Octavian pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului, constând în sprijinirea din punct de vedere material a condamnatului Popa Nicolae, aflat în Indonezia și care se sustrăgea de la executarea pedepsei de 15 ani închisoare ce îi fuse aplicată în România la 4.06.2009.
Parchetul nu a considerat necesară luarea măsurii arestării preventive împotriva celor doi inculpați pentru infracțiunea de favorizarea infractorului, considerând suficientă pentru o bună desfășurare a procesului penal restricționarea libertății de mișcare a inculpaților, motiv pentru care la 7 decembrie 2009 pentru inculpatul Țurcan, respectiv 16 decembrie 2009 pentru inculpatul Vântu s-a luat măsura obligării de a nu părăsi țara.
La 2 decembrie 2009 a fost reținut la Jakarta condamnatul Nicolae Popa și s-a formulat de către statul român o cerere privind extrădarea acestuia.
Conform probelor efectuate până în acest moment, există presupunerea rezonabilă că inculpații Vântu și Țurcan au perseverat în atitudinea infracțională încercând și după începerea urmăririi penale să zădărnicească începerea executării pedepsei de către condamnatul Popa Nicolae, sprijinindu-l material.
In aceste condiții Parchetul a făcut propunerea de luare a măsurii arestării preventive în baza dispozițiilor art.148 lit f) C.p.p. la 9 septembrie 2010.
Pentru incidența cazului prev. de art. 148 lit.f C.p.p., trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
– o condiție privind săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și
– o condiție privind existența pericolului pentru ordinea publică pe care îl prezintă punerea în libertate a inculpaților.
Pe lângă îndeplinirea acestor două condiții este obligatoriu ca instanța să constate, conform dispozițiilor art.143 C.p.p. că la dosar există probe sau indicii temeinice că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Așa cum s-a arătat și în opinia majoritară, transcrierea convorbirilor telefonice și a celor din mediul ambiental, declarațiile martorilor Căciulă Anca și Nipomici Ghenadie, relațiile din Cipru obținute pe calea comisiei rogatorii, reprezintă indicii temeinice ce conturează presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile ce li se rețin în sarcină, astfel încât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.143 C.p.
1) In ceea ce privește prima condiție impusă de dispozițiile art.148 lit.f C.p.p., s-a argumentat de către inculpați prin apărători că deși legea prevede ca sancțiune pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, favorizarea infractorului nu ar reprezenta o infracțiune care să justifice luarea unei măsuri preventive atât de severe, cum este arestarea preventivă.
Textul de lege reglementează garanții procesuale puternice din acest punct de vedere, nepermițând luarea măsurii arestării preventive în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede o pedeapsă mai mică de 4 ani închisoare. Din moment ce favorizarea infractorului face parte din grupul infracțiunilor pentru care se prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare, analizarea faptului dacă gravitatea sa abstractă, este suficientă sau nu pentru a justifica o asemenea măsură este inutilă.
Apărătorii inculpaților au argumentat că este pentru prima dată când în România se ia măsura arestării preventive pentru această infracțiune. în primul rând în practica judiciară nu există foarte multe astfel de infracțiuni, de aceea nici jurisprudența în domeniul măsurilor preventive legate de această infracțiune nu poate fi bogată, în al doilea rând au existat hotărâri, chiar ale acestei instanțe prin care s-a luat măsura arestării preventive pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului.
2) Cea de a doua condiție a art.148 lit.f C.p.p. presupune existența unor probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, iar apărătorii au invocat faptul că nu există astfel de probe la dosar.
Consider că textul de lege nu trebuie interpretat ad literam pentru că o asemenea interpretare ar conduce la concluzia că în nicio situație nu ar putea fi luată măsura arestării preventive în baza acestui temei, întrucât este imposibil să existe probe asupra unor comportamente viitoare. Pericolul pentru ordinea publică, reprezintă o predicție, o apreciere pe care judecătorul o face asupra comportamentului viitor al inculpatului. Criteriile de evaluare ce stau la baza aprecierii dacă punerea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică sunt gravitatea concretă a faptei comise, ce nu trebuie confundată cu pericolul social al infracțiunii săvârșite (care este relevat în pedeapsa prevăzută de lege) și circumstanțele personale ale inculpatului (antecedente penale, atitudinea inculpatului față de faptă și urmările sale,etc.).
Ca atare pericolul pentru ordinea publică reprezintă, temerea că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite fapte penale, ori ar declanșa puternice reacții în rândul opiniei publice determinate de fapta săvârșită de acesta și de starea sa de libertate.
Dacă la momentul începerii urmăririi penale s-a apreciat de către Parchet că inculpații nu prezintă pericol pentru ordinea publică , pentru că nu s-a cerut luarea măsurii arestării preventive, insistența acestora în atitudinea infracțională confirmă existența pericolului pentru ordinea publică, pentru că nu există doar riscul săvârșirii unor fapte penale, ci chiar indicii care sprijină ipoteza săvârșirii unor fapte cu conotație penală. Inculpatul Vântu a și recunoscut în ultimul cuvânt că acele convorbiri existente la dosarul cauzei sunt reale, cheia în care trebuie interpretate ele fiind alta, pe care o va dezvălui la soluționarea fondului. Deși nu poate fi negată existența unei alte „ chei de interpretare", ea nu poate fi presupusă de către instanță, care, în fața refuzului inculpatului de a da o declarație, nu poate lua în considerare decât probele administrate până în prezent, cărora le dă înțelesul ce rezultă din coroborarea lor.
Din probele efectuate până acum în cauză (convorbirile telefonice purtate de inculpați, declarații ale unor martori) rezultă indicii că și după data începerii urmăririi penale și luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, inculpații au săvârșit fapte cu conotație penală.
Rămâne ca Parchetul să stabilească relevanța juridică a acestor fapte (dacă ele vor fi considerate acte materiale ale aceleiași infracțiuni, o nouă infracțiune de favorizare a infractorului sau nicio infracțiune), cert este că pentru instanță, deocamdată, ele au relevanță doar în ceea ce privește comportamentul inculpaților în societate.
În concluziile scrise, depuse de către apărătorul inculpatului Vântu Sorin Octavian s-a argumentat că acestuia i s-a interzis la momentul luării măsurii obligării de a nu părăsi țara să intre în contact cu Nicolae Popa, Octavian Țurcan și Virgil Popa, obligație care nu a mai fost însă menținută în prelungirile date pentru această măsură. Ca atare, inculpatul nu mai era ținut de respectarea obligației de a nu intra în legătură cu aceste persoane.
Este adevărat că este de neânțeles atitudinea Parchetului care a interzis inculpatului să ia legătura cu anumite persoane, obligație impusă dealtfel și de textul legal, dar ulterior, cu ocazia prelungirii, a renunțat la impunerea acestei obligații.
Faptul că Parchetul nu a mai interzis inculpaților să ia legătura cu anumite persoane nu este de natură însă să justifice atitudinea acestora începând cu ianuarie 2010.
Inculpaților li s-a adus la cunoștință, cu prilejul începerii urmăririi penale, că activitățile realizate în perioada octombrie – 2 decembrie 2009 în legătură cu condamnatul Nicolae Popa intră sub incidența legii penale și, ca atare, nu aveau cum să nu realizeze că încercarea ulterioară de a intra în contact cu acesta sau de a-l ajuta din punct de vedere material, direct sau indirect, reprezintă o activitate infracțională.
De altfel, inculpații au intrat indirect în contact cu condamnatul Nicolae Popa și au încercat să zădărnicească începerea executării pedepsei și când aveau interdicția fixată de Parchet, de a lua legătura cu acesta (a se vedea de exemplu schimbul de mesaje între Octavian Țurcan și o persoană necunoscută din 31.12.2009 și din 2.01.2010, convorbirea inculpatului Stoian cu o persoană aflată la un post telefonic mobil din Indonezia din data de 11.01.2010).
Aceste fapte penale, indiferent dacă în economia prezentei cauze vor fi sau nu considerate infracțiuni de către Parchet, nu pot fi ignorate de instanță în aprecierea pericolului pe care cei doi inculpați îl prezintă pentru ordinea publică.
Conform jurisprudenței CEDO pericolul pentru ordinea publică poate fi apreciat, printre altele, și prin prisma riscului ca în viitor inculpatul să săvârșească fapte penale.
In privința riscului de a săvârși noi infracțiuni, risc ce poate justifica luarea măsurii arestării preventive, Curtea de la Strasbourg a arătat că un judecător este îndreptățit, în mod rezonabil, să țină seama de gravitatea consecințelor infracțiunilor pe care inculpatul este bănuit că le-a săvârșit și să considere că există riscul considerabil al repetării lor.
În cauza Assenov contra Bulgariei Curtea Europeană a constatat că autoritățile bulgare au stabilit în mod întemeiat că există riscul ca reclamantul să săvârșească noi infracțiuni având în vedere că a comis mai multe infracțiuni de tâlhărie, unele din ele chiar după începerea urmăririi penale împotriva sa și audierea de către procuror.
În opinia majoritară s-a reținut că cei doi inculpați prezintă pericol pentru ordinea publică, însă acest pericol nu mai este actual, deoarece din aprilie 2010 și până în septembrie 2010 nu există dovada că inculpații au mai săvârșit acte de ajutorare a condamnatului Popa Nicolae, iar dacă în perioada ianuarie-martie 2010 Parchetul nu a solicitat arestarea preventivă, rezultă că a considerat că aceștia nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
Apreciez că pericolul pentru ordinea publică, la momentul propunerii luării măsurii arestării preventive este actual.
Începând cu aprilie 2010 nu au mai fost interceptate convorbirile telefonice ale inculpatului Vântu Sorin Ovidiu și ale inculpatului țurcan Octavian și nu s-au administrat alte probe privind activitatea infracțională a acestora. S-ar putea susține așadar că, pentru a vorbi de actualitatea pericolului pentru ordinea publică, Parchetul ar fi trebuit să solicite luarea măsurii preventive imediat ce a constatat că alte probe privind activitatea infracțională a acestora nu pot fi administrate, sau chiar mai devreme, în intervalul 2 decembrie 2009-aprilie 2010. însă, la acel moment, aprilie 2010, nu era finalizată comisia rogatorie din Cipru, privind circuitul sumelor de bani prin intermediul firmelor aparținând inculpatului țurcan. La dosar exista doar transcrierea convorbirilor telefonice purtate de inculpați și declarațiile unor martori, însă nu existau dovezi care să ateste că sumele de bani despre care inculpatul Sorin Ovidiu Vântu discuta cu Popa Nicolae aveau un corespondent în realitate.
Comisia rogatorie din Cipru reprezenta o probă importantă ce contura presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele penale din perioada octombrie – 2 decembrie 2010, probă care ar fi trebuit să existe la dosar la momentul solicitării unei măsuri preventive de o asemenea gravitate. Este adevărat că existența unor indicii temeinice a fost constatată de Parchet cu prilejul luării măsurii obligării de a nu părăsi țara, și ca atare aceste indicii existau încă din luna decembrie 2009, însă la luarea măsurii arestării preventive aprecierea cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 143 C.p.p. nu mai este făcută de Parchet, ci de către instanță și ca atare preocuparea Parchetului de a avea un probatoriu cât mai solid în acest sens este justificată.
În ceea ce privește oportunitatea luării unei asemenea măsuri în prezenta cauză, consider că luarea măsurii arestării preventive este îndreptățită și de faptul că inițial s-a luat de către Parchet măsura obligării de a nu părăsi țara, măsură ce s-a dovedit a fi insuficientă, din moment ce inculpații au avut în continuare un comportament care, conform indiciilor din cauză, a sfidat organele judiciare prin repetarea unor fapte cu conotație penală.
Ca atare, pentru ca actul de justiție să fie credibil și eficient, se impunea ca împotriva celor doi inculpați să se ia o măsură preventivă mai aspră, de natură a împiedica pentru viitor săvârșirea unor astfel de fapte.
Prima instanță a dispus luarea măsurii arestării preventive, însă, așa cum au arătat și inculpații în apărările lor, pentru alte fapte decât cele cu care fusese sesizată, reținând în mandatele de arestare faptele „din perioada octombrie 2009 pană în prezent", deși fusese sesizată de către Parchet cu faptele din perioada octombrie – 2 decembrie 2009.
Prin intermediul recursului formulat de inculpați se cenzurează însă încheierea de ședință, care este actul procesual și nu mandatele de arestare preventivă care sunt acte procedurale.
Analizând încheierea recurată, consider că prima instanță a analizat în mod corect, în vederea luării măsurii arestării preventive, faptele penale din perioada octombrie – 2 decembrie 2009, rezultând din considerente că activitatea desfășurată de inculpați în perioada ulterioară începerii urmăririi penale este considerată ca una ce potențează pericolul pe care inculpații îl prezentau pentru ordinea publică.
De altfel, la dosar nici nu există indicii cu privire la săvârșirea unei activități infracționale până la momentul luării măsurii arestării preventive, materialul probator oprindu-se la fapte ce au fost comise până în aprilie 2010.
De aceea, consider că în cauză nu se impunea o casare a acestei încheieri, ci doar o îndreptare a erorii materiale strecurate în mandatele de arestare, în cazul în care erau respinse recursurile inculpaților.
Pentru toate acestea, apreciez că în cauză trebuia admis recursul inculpatului Stoian Alexandru și respinse recursurile formulate de inculpații Vântu Sorin Ovidiu și Țurcan Octavian."
