Mireasmă de rugăciune și pace sfântă aureolează Iașiul, toată Moldova și parcă întreaga țară azi când cinstim pe Sf. Cuvioasă Maică Parascheva, pe care poporul nostru atât de încercat o numește înseninându-și sufletul „mult folositoare“. Tâlcuri nebănuite învăluie aceste cuvinte de o simplitate împodobită cu toate virtuțile creștine, împreună surprinse în chipul copilei care a înțeles chemarea lui Hristos: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.“ E „mult folositoare“ pentru toți cei care au venit și vin la ea cu credință și speranță cerând sănătate, ieșirea din necazuri și nevoi de tot felul. Minunile făcute și povestite sunt fără număr și toate trimit spre un înțeles mai profund și dătător de putere pentru ceea care de-a pururi e „mult folositoare“, totuna cu a fi creștin, a-l mărturisi pe Hristos după chemarea mereu prezentă: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este“. Prin pilda ei plină de vrednicie creștinească ne este deplin folositoare, știind prea bine că, lucrând cuvintele dumnezeirii, toate celelalte ni se vor adăuga nouă.
„Crucea ne-a învățat să fim milostivi“
În aceste zile ne amintim de viața Cuvioasei, chiar dacă o știm pe dinafară și o facem în strădania de a o ști pe dinăuntru, în mintea și sufletul nostru de unde rugăciunea își plinește râvna. De fel dintr-un sat trac, Epivata, trăitoare pe la prima jumătate a sec. XI, Cuvioasa Maică Parascheva descindea dintr-o familie înstărită, iubitoare de Dumnezeu în care a primit o educație creștină și mai avea un frate, care avea să fie Sf. Eftimie, Izvorâtorul de mir. Să fi avut zece ani, când mergând la Biserică împreună cu mama ei, Cuvioasa a simțit chemarea de a-L urma pe Hristos, așa cum numai o inimă curată o putea trăi. Ieșind din Biserică și-a dăruit hainele ei frumoase unui sărac, înfruntând mustrările celor din jur și asta nu odată. Copilă fiind a înțeles ceea ce și azi rămâne greu de înțeles din parabola tânărului bogat, cel care își dorea viața veșnică, îndeplinise „din pruncie“ poruncile însă nu a găsit tăria să-și vândă toate averile și să urmeze lui Hristos. Cuvioasa Parascheva nu a stat pe gânduri, a împărțit averea săracilor și l-a urmat fără șovăire pe Hristos, Cel care este „Calea, Adevărul și Viața“. Se povestește cum odată Cuvioasa și-a dat fără pic de ezitare crucea de aur și, mustrată, a răspuns pilduitor: „Crucea ne-a învățat să fim milostivi“.
Urmând pe Hristos, Cuvioasa Parascheva a pornit spre Constantinopol, unde a frecventat bisericile, s-a rugat îndelung, a cerut binecuvântare de la cei mai sporiți și a plecat spre Calcedon, iar de aici spre Iraclia din Pont. Își petrecea tot timpul în post și rugăciune, împlinite bogat în fapte bune, în veghe și smerită cugetare, nevoindu-se astfel la o mănăstire de măicuțe cam până la 25 de ani. A trecut prin încercările pustniciei, le-a biruit după cuvintele Sf. Ap. Iacob: „Fericit bărbatul care rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi cununa vieții, pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce-L iubesc.“ S-a făcut așa că un înger al Domnului i-a spus să se întoarcă în satul de unde plecase, „că acolo se cuvine să-ți dai trupul pământului“. A făcut cale întoarsă spre locurile natale, trecându-și zilele pe lângă Biserica din satul Calicratia, de unde a plecat în liniște și pace spre Domnul. Să fi avut 27 de ani. În timp, localnicii au dat uitării pe Cuvioasa care se nevoise printre ei și Sfânta a răbdat uitarea oamenilor și poate a făcut minuni de care doar Domnul știe. A vegheat ca o rugăciune tainică și ca o candelă mereu aprinsă până când alături a fost îngropat un om împovărat de păcate. Atunci Cuvioasa Parascheva s-a arătat unor bărbați sfințiți rugând-i să ducă de la ea cât mai departe trupul plin de mireasma cea grea a păcatelor. Au făcut întocmai și când au deschis mormântul Sfintei, au găsit trupul întreg neputrezit din care izvora un miros de mir binefăcător. Moaștele i-au fost așezate la Biserica din Epivata și, spre minunarea multora, nenumărați bolnavi se vindecau doar la simpla atingere de racla cu rămășițele pământești sfințite de buna cucernicie a Cuvioasei.
Din Epivata, moaștele au fost strămutate la Târnovo, iar de acolo – cum povestesc Eftimie și Rafail ca și Melitie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului – la Belgrad și, apoi, la Constantinopol. Tot de la ei aflăm cum Partenie bătrânul, patriarhul Constantinopolului, a dăruit domnitorului Vasile Lupu moaștele Sf. Parascheva pentru banii pe care acesta i-a dat să plătească datoriile Patriarhiei. Dimitrie Cantemir scrie cum moaștele Cuvioasei Parascheva, „stăpâna satului Epivata“, au ajuns la Iași, dobândite de Vasile Lupu „pentru cele multe binefaceri și slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăși veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur… însă pentru că la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile…a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaște“. Era în anul 1641, și întreaga poveste este zugrăvită pe unul dintre pereții Bisericii „Sf. trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur“, unde au fost depuse moaștele.
„Mult poate rugăciunea dreptului cea lucrătoare“
O cinstim pe Cuvioasa Parascheva la vremea toamnei încărcate de roade, gata să fie puse la adăpost pentru iarna ce e pe aproape. Este timpul cel mai prielnic când Cuvioasa Parascheva amintește că adevărata comoară este aceea pe care o adunăm în cer, după cuvintele Mântuitorului „Acolo unde este comoara voastră, acolo este și sufletul vostru“. Comoara spre care ne îndeamnă și Cuvioasa Parascheva este aceea a sfințeniei, cum o înțelegem din Rugăciunea „Tatăl nostru“ – a sfințit numele lui Dumnezeu, făcând voia Lui pe pământ, cum îngerii o fac în ceruri. Pentru aceasta și-a ales cea mai tare armă – smerenia, cea care după Sf. Antonie cel Mare „are putere să treacă peste toate cursele vrăjmașilor“, iar Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenția că „pe când mândria este moartea virtuților, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților“. Smerenia creștinească cuprinde și cugetarea deprinsă cu rugăciunea, convorbire neåntreruptă cu Dumnezeu, izvorul înțelepciunii, iar rodul ei este fapta bună făcută pentru și în numele lui Dumnezeu. Piatra de încercare este răbdarea cea atât de mult invocată dar prea puțin înțeleasă; acel „mijloc și culme“, între două abisuri – „nesimțirea cea împietrită“ și „învoiala la păcat“; una împingând spre indiferență maladivă, cealaltă la acea dezvoltare metastazică a corupției. O recunoaștem lesne însoțită cum e de iubire, „cea care nu cade niciodată“.
Anul acesta, la Iași, au fost aduse moaștele Sf. Maxim Mărturisitorul și el un chip al mărturisirii credinței în Dumnezeu, Cel unul în treime; mărturisire este și opera sa scrisă a cărei profunzime, reflectând din luminile dumnezeirii, este de o actualitate perpetuă. Avem în față două feluri deosebite de a fi creștin, dintre atâtea și atâtea câte sunt posibile atunci când dai viața din viața ta cuvintelor Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. Cu pâinea cea de toate zilele, pentru care ne rugăm Tatălui ceresc, ne ducem viața cea repede trecătoarei, iar cuvântul lui Dumnezeu este pâine a vieții veșnice pentru care moartea este spre înviere.
