Convorbire cu acad. Dan Dascalu,
Director general al Institutului Naţional de cercetare-dezvoltare pentru Microtehnologie (IMT-Bucureşti, www.imt.ro)
– În ultima vreme se vorbeşte tot mai mult despre nanotehnologii, despre performanţele, speranţele şi chiar temerile legate de acest domeniu de vârf. Ce sunt nanotehnologiile?
– Se vorbeşte de nanotehnologii în ultimii zece ani şi este posibil ca peste alţi zece să se vorbească mai puţin, aproape deloc, atât de naturală va fi integrarea dimensiunii -nano- în progresul ştiinţei şi tehnologiei. Un nanometru este a milioana parte dintr-un milimetru. Nu există o tehnologie -nano- anume, ci un evantai de tehnologii extrem de diverse pentru care dimensiunea -nano- este vitală. Dar aceeaşi dimensiune este importantă în lumea vie, de aici nanobiotehnologiile şi în particular nanomedicina.
– De ce sunt atât de importante? Care sunt beneficiile acestor tehnologii?
Importanţa rezultă mai întâi din faptul că materia structurată la scara -nano- are alte proprietăţi decât cele cunoscute. Materialele -construite- din -căramizi- de construcţie la scara -nano- (care pot conţine fiecare zeci, sute sau mii de atomi şi molecule) pot avea, de pildă, proprietăţi mecanice mult superioare. Materialele cu pori la scara -nano- pot fi folosite pentru filtrarea unor substanţe periculoase dar şi pentru livrarea controlată de medicamente, în timp ce nanoparticulele se folosesc în medicină pentru diagnoză şi tratament.
– Care sunt, să zicem, cele mai spectaculoase realizări?
– O direcţie de evoluţie este miniaturizarea care are loc în electronică: transformarea microtehnologiei în nanotehnologie. Reducerea dimensiunii -cărămizilor- de construcţie ale memoriilor şi procesoarelor din calculatoare le face mai complexe şi mai performante, fără ca să crească considerabil preţul. Nu numai calculatoarele, ci şi telefonul mobil beneficiază de aceste progrese. Noile telefoane mobile (celulare) sunt şi mici calculatoare, ele pot fi conectate la internet, pot fi folosite ca un casetofon, aparat de fotografiat şi cameră video. Nanoelectronica garantează faptul că aceste progrese spectaculoase vor continua încă mulţi ani de aici încolo. Principiile de funcţionare ale dispozitivelor electronice actuale determină limite, dar ele vor fi depăşite tocmai prin dezvoltarea unor dispozitive complet noi, care folosesc fenomene specifice care apar la scara -nano-.
– Şi pentru medicină?
– Cancerul apare la nivel molecular cu şase ani înainte de apariţia primelor semne clinice. Pentru a lupta cu această boală, în primul rând prin diagnostic precoce şi apoi tratament, trebuie acţionat la scară moleculară. O posibilitate este utilizarea unor nanoparticule: acestea sunt un fel de drajeuri minuscule cu substanţă medicamentoasă care poate fi eliberată în ţesutul afectat. Aceste nanoparticule pot fi dirijate cu mijloace magnetice.
– Fără efecte secundare?
– Tocmai aici este problema. Dacă aceste nanoparticule nu sunt eliminate, ele pot fi periculoase. E un domeniu în care se fac multe experimente. Nu e vorba de a crea pur şi simplu o particulă cu anumite proprietăţi fizice, pentru că esenţială este interacţiunea cu materia vie.
– Alte speranţe?
– O speranţă o reprezintă şi nanosenzorii pentru un diagnostic timpuriu. O altă speranţă este posibilitatea de regenerare, de refacere a unor ţesuturi printr-un control la scara nano. Domeniul este imens, cu speranţe şi temeri. Cei care lucrează în acest domeniu sunt extrem de prevăzători, pentru a nu se repeta istoria contestărilor din domeniul biotehnologiilor, mai precis, a organismelor modificate genetic.
– În fapt, în ce constă aceste temeri?
– Anumite procese tehnologice pot duce la apariţia unor nanoparticule periculoase pentru om şi pentru mediu. Sunt multe situaţii, când aceste particule invizibile, odată pătrunse în corpul uman sau în mediu nu mai pot fi controlate, extrase.
– Aşa ca în povestea ucenicului vrăjitor?
– Azbestul (folosit pentru izolaţii) este extrem de toxic tocmai prin particulele ce ajunse în corpul uman pot produce boli letale. Nu s-a ştiut acest lucru şi victimele au suferit mult după ce materialul nu a mai fost folosit. Pe de altă parte, dacă în urma unui proces de fabricaţie sau a folosirii unui material se răspândesc în mediu nanoparticule, acestea sunt foarte greu, dacă nu imposibil de îndepărtat. Analogia cu ucenicul vrăjitor este clară: sunt eliberate nişte forţe pe care, la un anumit moment, nu le mai poţi controla.
– Ce se poate face?
– Pentru prima oară, la scară globală, s-a pus problema unei dezvoltări responsabile a nanotehnologiilor, cu tot ceea ce implică cercetarea şi producţia. Nu este vorba doar de responsabilitatea omului de ştiinţă, care nu-şi poate controla efectele cercetărilor, dincolo de o anumită limită. Această responsabilitate se referă şi la faptul că anumite rezultate pot fi exploatate în bioterorism.
– Cum se integrează institutul pe care îl conduceţi între aceste speranţe şi temeri?
– Noi nu suntem confruntaţi cu probleme legate de oportunitatea cercetărilor noastre. Ceea ce facem este legat de dezvoltări benigne din zona comunicaţiilor, optoelectronică, dar şi unele din domeniul biologiei, care privesc metode de diagnosticare. În particular, nu ne ocupăm de nanoparticule, dar există cercetări legate de utilizarea -nanotuburilor de carbon-. Acestea sunt nişte structuri cu proprietăti miraculoase, cu atomi de carbon care cristalizează într-o structură care o aminteşte pe aceea a ADN-ului. Ele pot fi folosite ca sensori, dispozitive electronice (în locul faimosului tranzistor), dar şi ca… antene. Domeniul de activitate, cel al -micro- şi nanotehnologiilor- este variat, însă cercetările se desfăşoară pe segmente destul de bine definite în cadrul unor proiecte internaţionale.
– De pildă?
– Proiectul european -Toxichip-, care permite testarea noilor substanţe pentru a verifica dacă nu au efecte toxice asupra materiei vii. Dispozitivele (chip-urile de testare, a se citi -cip-) nu sunt periculoase în sine şi nici prin testările pe care le permit.
– Priviţi viitorul cu optimism?
– Aş zice cu un optimism temperat. Stiu că este un drum fără sfârşit şi din punctul de vedere al cercetării în sine, dar şi al organizării acesteia. În particular, aceasta se referă la modul în care sunt trataţi tinerii, modul în care este privită posibila revenire şi reintegrare a unor cercetători români formaţi (sau realizaţi, împliniţi) în străinătate. Sunt multe întrebări şi frământări. Un lucru este însă clar: banii nu rezolvă totul. La un moment dat, banii pot masca problemele, mai ales atunci când devin un scop în sine…
– Cum aţi rezolvat asemenea probleme la Institutul pe care l-aţi creat şi pe care îl conduceţi?
– Institutul a reuşit să iasă din sărăcie şi multe dintre rezultatele care l-au afirmat au fost făcute în condiţii foarte grele, pe echipamente din străinătate. Au contat ideile originale, libertatea acordată cercetătorului, un mecanism de stimulare (inclusiv materială) şi spiritul deschis, de colaborare. Pe de altă parte, este nevoie de o anumită viziune, de dăruire, de o anumită desprindere de condiţiile existente într-un anumit timp sau loc. Dacă nu ştii să anticipezi viitorul, el nu va veni. Trebuie să-i sprijinim, pe de altă parte, pe cei care au curaj în abordarea problemelor dificile. Uneori este curajul… inconştienţei. Există tineri care nu au aflat de la cei -cu experienţă- (aici sunt puţin ironic) că un lucru nu poate fi făcut şi, până la urmă, îl şi realizează. Aceasta este poate experienţa cea mai preţioasă pe care am căpătat-o înainte de a deveni director.
