Convorbire cu prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului a împlinit două decenii de activitate cu un bilanț generos dacă mă gândesc la „Arhivele Totalitarismului“ și la foarte numeroasele lucrări, multe culegeri de documente. Acestei aniversări i-a fost dedicată o sesiune de comunicări științifice în cadrul căreia au fost rememorate momente din istoria Institutului, s-a făcut un bilanț al lucrărilor publicate. Dvs. sunteți, de fapt, inițiatorul acestui Institut și cel care în tot acest răstimp ați coordonat întreaga activitate de cercetare.
A fost un moment emoționant pentru că mi-am amintit de toate clipele de început, cu oamenii și cu faptele lor. Aș fi putut reconstitui momentul dintr-o dupa-amiază frumoasă de primăvară când i-am solicitat primului-ministru de atunci, Nicolae Văcăroiu, semnătura de plecare, pentru un institut al Academiei Române, menit să exploreze registrul a patru dictaturi, începând cu aceia din ’38, a regelui Carol al II-lea care, prin politica sa externă, a dus la sfărâmarea hotarelor României Mari, paralel cu distrugerea fragilei noastre democrații și proclamarea unui regim personal totalitar. A urmat regimul legionaro-antonescian cu proclamarea statului legionar, iar după rebeliunea ultimilor, instalarea unui regim impus prin participarea la al doilea conflict mondial și campania regatului român împotriva bolșevismului. Au urmat cei 45 de ani de oprimare și impunere a unei ideologii împrumutate din răsărit, care va rămâne imprimată în istoria poporului român, cel mai odios și distrugător de instituții și valori naționale. Nu pot să trec peste acea zi, fastă, când premierul Nicolae Văcăroiu ne-a înțeles, elaborând, pe loc, un proiect ce urma să fie realizat în mai puțin de 48 de ore. Nu pot să uit pe cei care au girat înființarea Institutului, care și-au pus iscăliturile – Petre Ninosu, Mihai Tănăsescu, Mihai Golu, la recomandarea lui Mișu Negrițoiu. De asemenea, nici pe acad. Mihai Drăgănescu, președintele de atunci al Academiei Române, care cu maxim de celeritate a solicitat semnăturile biroului Prezidiului Academiei Române. Ne-am propus, în primul rând, ca în noul stat de drept, cu o democrație măcar afișată, să existe dorința de reconciliere, întemeiată pe o istorie scrisă fără ură și patimă, fără dorința răzbunării.
Cum s-a ajuns la așezarea acestui Institut cu statut național să fie sub egida Academiei Române?
Am luat pe rând. Mai întâi, sub egida Parlamentului ar fi însemnat ca din start să pornesc greșit pentru că, se știe, la câțiva ani el schimbă orientarea și ca membru al acestuia îi cunoșteam activitatea din interior. Deci, l-am exclus. A doua opțiune ar fi fost Guvernul, dar cum și acesta are un caracter trecător, am renunțat. Ne mai rămăsese un singur patronaj: Academia Română, și am avut șansa nesperată ca acolo să avem un sprijin ferm și constant în persoana prof. N. N. Constantinescu, secretarul general al Academiei Române. Ajutorul său strategic, dar și tactic, ne-a fost de un mare folos întrucât foarte mulți academicieni nu numai uitaseră de șirul lung ai victimelor foștilor săi colegi de dupa 1948 când s-a desființat vechea Academie, dar și ce însemna nașterea unui institut care-și propunea ca prin cercetare științifică, corectă și apolitică să întoarcă paginile dintr-un trecut neguros și pernicios.
Ați mai avut presiuni politice sau necazuri în timpul acestor 20 de ani?
Da, au fost două noduri unde forțe oculte au încercat, dar nu au izbutit să ne întoarcă de pe drumul nostru și să ne impună altă direcție. Au eșuat fiindcă uitaseră sau își închipuiau că amprenta luptei și suferinței foștilor deținuți politici era uitată și ignorată de opera noastră istorică. Tutela Academiei ne-a ferit și ne-am putut desfășura activitatea rămânând fideli necondiționat principiului obiectivității.
Ați avut dificultăți în cercetarea documentelor… „secrete“?
Am cerut odată să se facă o estimare a victimelor regimului comunist. Răspunsul a fost de-a dreptul hilar. Ni s-a spus că au fost…700. Or, numai după socoteala mea făcută la Gherla, știam că am numărat într-un singur an, atât cât se putea face pe timp de zi cam 450-500 de victime. Lucrurile nu au mers perfect de la început, dar încetul cu încetul, s-au mai așezat am înaintat, s-a mărit numărul cercetătorilor, iar publicațiile s-au înmulțit.
În Institut sunt mulți cercetători tineri. Care a fost reacția lor când au descoperit dovezile de necontestat ale trecutului pe care nu-l cunoșteau sau doar auziseră?
La început li s-a părut și chiar au spus că ar fi vorba de o „modă“; de pildă e o „modă“ să vorbești de rezistența anticomunistă. Cu timpul, când au început să studieze, au înțeles, au cercetat serios și s-au afirmat ca specialiști. Asta e viața. Nu poți să tai capul, fără să te uiți la chip.
Bilanțul făcut vă onorează pentru că echipa de cercetarea este destul de restrânsă. Care sunt coordonatele cercetării?
În prezent, cercetarea noastră se concentrează pe două direcții: cercetare de arhivă în vederea întocmirii unui corpus de documente privind originile reeducării ca mecanism represiv în sistemul concentraționar din România. Rezultatele cercetării vor fi valorificate prin publicarea mai multor volume de documente sub titlul: Fenomenul reeducării în sistemul concentraționar din România, 1949-1952, 1960-1964. A doua direcție de cercetare are ca obiectiv realizarea volumului Enciclopedia regimului comunist în România, 1945-1949. Partidul Comunist: ideologie, forme de organizare, aspecte privind selecția și promovarea cadrelor de conducere.
?ê?£i bilanțul aparițiilor?
Institutul nostru publică, în medie, 10 volume pe an și 4 numere din revista Arhivele Totalitarismului. Configurația aparițiilor editoriale este dată de colecții precum: „Documente“, „Studii“, „Dicționare“, „Memorii“, „Dezbateri“, „Sinteze“ și, mai recent, „Enciclopedii“. Spre exemplu, în anul 2012 au apărut în colecția „Documente“ volume despre relațiile româno-sovietice din anii ’60, despre Istoria Frontului Plugarilor, perioada 1948-1951, Colectivizarea în regiunea București în perioada 1950-1962, Procesul ziariștilor din 1945, Întâlnirile dintre Gh. Gheorghiu-Dej și Stalin, în perioada 1944-1952. În colecția „Studii“ volumul, apărut în 2012, prezintă activitatea României în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc în perioada 1949-1974. În colecția „Memorii“ am continuat seria volumelor publicate în anii 1991, 1994, 2002, vol IV purtând titlul Prea mult intuneric, Doamne! În colecția „Enciclopedii“ am continuat seria România, 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, vol. I, literele F-O. Tot în seria „Enciclopedii“ a aparut volumul Instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste. Cred că avem datoria ca istorici să facem cunoscut trecutul. Dar, cum spunea Montesquieu, „Din nefericire, ne rămâne un interval prea mic între timpul în care suntem prea tineri și acela în care suntem prea bătrâni.
Așa este, dar tinerețea Dvs. a fost timpul unor experiențe dramatice. Altfel spus, cercetați un fenomen istoric căruia i-ați fost victimă. Ați mărturisit-o în cărțile Dvs., cea mai recentă „Prea mult întuneric, Doamne“.
Drama mea este una de tip modern și nu este, nici pe departe, una personală. A fost ca un katharsis, un fel de purificare a spiritului. „Căzusem“ din mai multe motive, dar în principal pentru, pentru noi, îngerul libertății se ascunsese și voiam să-l aducem înapoi. Mai era vorba și de mândrie, de demnitate națională, cătă vreme țara era ocupată de bolșevici și am văzut cum oamenii erau împușcați pe unde se aflau, în fața casei sau în pădure. Acum, după atâția ani, pușcăria îmi pare că se aseamănă cu un palimpsest, acel papirus pe care s-a suprapus textul inițial pentru a se face loc altuia și, de aceea, nu știi care este stratul autentic. Cum spuneam, experiența a fost mai întâi pe plan spiritual și a fost o apropiere de Dumnezeu prin suferință. Suferinței i-au urmat tentațiile, cărora le-au căzut mulți victime. Am mai învățat acolo un lucru pe care e necesar să-l păstrezi până ți se face slujba de înmormântare – anume smerenia.
Care sunt dificultățile pe care le încercați acum?
Am avut momente mai grele când niște oameni de bună credință și cu încredere în mine m-au salvat și Institutul a mers timp de 20 de ani fără hopuri. Acum însă nu mai avem nici un ban. Avem pregătite pentru bun de tipar 20 de cărți, dintre care încă un volum din „Enciclopedia regimului comunist“. Am primit o observație în adunarea generală de care trebuie să țin seama. Anume, să scriu și despre aspectele pozitive ale acelui trecut. Pentru acest efort și realizare se cuvine să am asigurat un fond financiar și cercetători avizați. Dacă prima condiție ar fi împlinită, următoarea și-ar găsi o realizare imediată.
Elena Solunca Moise
