Mare farsa la Teatrul Mic, unde ni se propune o comedie despre cautarea si, in final, gasirea -organului- lui Sir Winston Churchill. In anii *60, cand Joe Orton, bad-boyul teatrului britanic, scria Pe gaura cheii, o astfel de tema, devenita subtext al unei piese sau al unui spectacol, era o miza grea. Autorul nu numai ca si-a asumat-o, dar milita violent pentru -coborarea zeilor-. Prezenta lui astazi in repertoriul unui teatru bucurestean nu poate sa mai sustina o asemenea miza. Singurul captatio al spectacolului Pe gaura cheii este bucuria si firescul inlantuirii farsei. Subiectul porneste de la marele dezacord al aparentei cu realitatea. Graitor este chiar motto-ul piesei, un citat din Tragedia razbunarii a lui Cyril Tourneur: -Cu siguranta suntem toti oamenii nebuni si cei care credem noi ca sunt, nu sunt.-. Aceasta este ideea pe care o sustine intre hohote de ras Moshe Yassur, regizorul spectacolului. Forma textului, ritmul alert al farsei, schimburile de identitate, travestiul, comicul si oroarea ce vin din aceste incurcaturi sunt bine vehiculate ca mobil ce declanseaza un joc al copiilor mari. Sex, scandal, minciuni, aventura si, peste toate, un happy-end – ingredientele spectacolului Pe gaura cheii – prescriu o reteta de comedie contemporana.
Conflictul este evident din simpla expunere a faptelor. Psihiatrul Prentice lupta sa pastreze aparentele normale ale vietii de familie, fapt esential mediului in care traieste. Intre sotia alcoolica si nimfomana si dorinta starnita de tanara Geraldine Barclay, venita la el pentru postul de secretara, incepe aventura incurcaturilor. Situatia este agravata de sosirea doctorului Rance, un psihiatru nebun, plecat in inspectie. Prin aparitia unor personaje, firul textului se desprinde in mai multe traiectorii. Prezenta sergentului Match, al carui singur scop este cautarea -organului- lui Sir Winston Churchill, nu are in spectacol subtextul detronarii ordinii sociale. Se puncteaza comicul situatiei. Regizorul integreaza anomalia sarcinii sergentului in contextul nebuniei generale a vietii personajelor. Ca farsa sa fie totala, Joe Orton creeaza un personaj, Nicholas Becket, iubitul doamnei Prentice, care, in final, se adevereste a fi fratele geaman al Geraldinei si amandoi, copiii pierduti ai familiei Prentice. Formula textului pare simpla si povestea seamana cu o telenovela. Ceea ce duce la reusita spectacolului este comicul debordant. Creatiile actoricesti se bazeaza pe un umor dezbracat, dar nu vulgar. Simona Mihaescu, in rolul Geraldine Barclay, mimeaza cu bucurie inocenta care sustine farsa actiunii. Radu Zetu (Nicholas Beckett) compune travestiuri care, de la simpla aparitie, duc in zona rasului. Mihai Dinvale ii confera doctorului Prentice o doza de luciditate, el fiind singurul care cunoaste punctul prim al farsei. Maniera scenica a lui Dan Condurache (doctor Rance) il ajuta imens in interpretarea unui medic psihopat. Ingrosarile, exagerarile vin sa sublinieze amanunte comice. Monica Mihaescu (doamna Prentice) se integreaza si ea atmosferei carnavalesti a spectacolului.
Pe gaura cheii este genul de comedie la care nu se poate ca sala sa nu reactioneze. Pornind de la farsa si incurcaturile clasicului vodevil, spectacolul se compune din momente comice intr-un firesc si pronuntat crescendo. Decorul, realizat de Irina Solomon si Valy Ighigheanu, reconstituie tipicul atmosferei englezesti. Chiar daca este vorba despre un cabinet psihiatric, locul nu este deloc sumbru. Sticla, culorile vii, materialele usoare, croielile extravagante dau o nota optimista. Uneori, travestiurile reusesc si prin linia comica a costumelor. Muzica Beatles, prezenta pe parcursul intregii reprezentatii, aduce un suflu englezesc in spectacol. Umorul este insa direct, dezgolit de ironia fina a britanicilor si, lucru foarte important, cu mare priza la public.
Cristiana Gavrila
Curentul a primit „Distinctia Culturala” din partea Academiei Romane