O -Matraguna- moderna
Cu aproximativ o saptamana in urma, sala Teatrului Nottara gazduia un spectacol plin de culoare, sustinut de proaspat absolventi ai Universitatii din Moncton, Canada. Pornind de la intriga reanascentista, Jean-Pierre Ronfard, cunoscut dramaturg, actor, regizor canadian, fondator al Noului Teatru Experimental, a scris o savuroasa comedie, pusa in scena de canadianul de origine romana Andrei Zaharia. Combinatie pitoreasca de teatru al Renasterii si accentuat comportament contemporan, spectacolul a fost sustinut cu incredibila verva de tanara trupa din Quebec. Povestitorul a fost inlocuit cu un trio (voci si chitara), evocand in egala masura epoca hippie si moda rapp. Costumele, vag inspirate de secolul XVI, combina tinute de nobila florentina cu jeans si pantofi adidas, personajele vadind o imensa placere a jocului, amesteca un pragmatism modern cu admiratia pentru Copernic. Ironia se apropie de multe ori de zeflemeaua zilelor noastre, scena erotica oscileaza intre verism si pudica sugestie.
Dincolo de evidenta tinerete a actorilor, de experienta lor de scena inca limitata, trupa canadiana, relativ unitara ca nivel al performantei, a cucerit prin vitalitate si, mai ales, prin sinceritatea jocului. Am profitat de prezenta la Bucuresti a regizorului Andrei Zaharia, plecat de peste 30 de ani din tara, pentru a-i solicita un interviu.
Tradator al unor idealuri sfinte ale omenirii
– De ce ati ales, cu treizeci de ani in urma, Canada?
– In primul rand, pentru ca toti, acasa, vorbeam frantuzeste. Voiam sa ne putem castiga imediat existenta. Franta este o tara aglomerata, in care, aveam noi impresia, pentru straini este mai greu. Canada, dimpotriva, era deschisa emigratiei. Si am avut dreptate in buna masura, doar ca exista o diferenta intre atitudinea guvernamentala si aceea din interiorul tarii. La inceputul anilor *70, Quebecul trecea printr-o criza foarte grava, care s-a continuat, de fapt, inca 20 de ani si chiar mai mult. In toate tarile din Vest erau in acea perioada miscari nationaliste (bascii, corsicanii, bretonii) probabil ca urmare a trezirii spiritului national in urma unei bunastari materiale. In Canada, lucrurile au luat o intorsatura dramatica, situatia fiind aberanta. Era singurul loc in lume in care populatia de origine franceza se afla intr-o situatie de colonizare. Franceza, care, rupta de sursele ei, se deformase, devenise o limba de a doua zona, populatia franceza traise timp de doua secole intr-un fel de ghetouri rurale. Dupa razboi, ea a venit in metropolele de tip american cu o seama de inadaptari. In plus, cand am ajuns noi, strainii tocmai erau dati afara din toate institutiile de invatamant, mai ales din cele culturale, acesta fiind domeniul in care dorea sa se manifeste populatia franceza. A fost o miscare ce s-a numit apoi -la revolution tranquille- (revolutia linistita), desi a cunoscut o serie de acte teroriste, cum ar fi uciderea ministrului muncii, luarea ca ostastic a ambasadorului Marii Britanii. In 1970, armata canadiana a ocupat Montrealul, Quebecul fiind pus sub stare de asediu. In consecinta, in momentul in care am ajuns acolo, populatia ne considera venetici si nu ne dorea pentru ca le luam locurile de munca. In ceea ce ma priveste, a fost foarte greu si pentru ca teatrul canadian francez era putin dezvoltat. Nu se putea face nici macar o deosebire intre teatrul profesionist si cel neprofesionist. A trebuit sa ma indrept catre invatamant, pentru care, dupa studiile de regie din Romania, nu eram pregatit. Am descoperit in Canada ca dialogul cultural intre natiuni este foarte dificil. Ma refer la sensul cel mai larg: nu numai cultura, ci si mentalitati, reflexii de viata, planul social… Am mai fost obligat sa intru in invatamant si pentru ca arta lor era atunci o arta militanta, nationalista, iar pentru mine (eram si foarte tanar la acea vreme) militantismul nationalist aparea ca un fel de rasfat. Mi s-a parut ca in invatamant pot face lucruri care tin strict de meserie si au o mai slaba legatura cu domeniile politic si social. Eram prost vazut si pentru ca veneam dintr-o tara comunista. Ideile de stanga aveau in acel moment, in Occident, o foarte mare popularitate. In consecinta, eram perceput ca un fel de tradator al unor idealuri sfinte ale omenirii. Si n-am avut prezenta de spirit a unora care au declarat ca au parasit Romania pentru ca se abatuse de la puritatea idealurilor revolutionare prime.
– De ati plecat, de fapt?
– Plecare mea a avut in primul rand motivatii artistice. In 1970, eram tanar regizor la Sibiu si am montat, in scenografia lui Helmut Sturmer, piesa Plosnita de Maiakovski, care a fost intotdeauna controversata pe plan politic si care l-a aruncat pe autorul ei in gulag. Spectacolul a avut un mare succes. Era si bine facut, si atat de avangardist incat cred ca ar putea fi prezentat si la actualul festival de la Sibiu. La o saptamana de la premiera, a avut loc ceea ce se numea -un raid al Comitetului Central-, a fost intrunit consiliul artistic al teatrului – poate va aduceti aminte ce insemna acest organ – si am fost supus unui adevarat interogatoriu. Intrebarea-cheie a fost: -Ce faceti, tovarasul Zaharia, daca, in momentul in care Baian spune cuvantul socialism pe scena, lumea rade in sala?-. Am avut atunci prezenta de spirit sa raspund ca eu nu fac teatru pentru dusmanii poporului, care ar rade de cuvantul socialism in orice circumstanta. In consecinta, n-am suportat consecinte pe plan juridic, insa directorul m-a chemat si mi-a spus: -Tu nu ai o platforma culturala si artistica ca aceea a lui Ciulei si nu-ti poti permite asemenea aventuri. Deci, ia sa mai faci tu cateva piese realist socialiste, ca sa te mai formezi. Prima piesa, care era Secunda 58, mi se pare de Everac, si pentru care a fost adusa de la Bucuresti excelenta scenografa Ariana Leonescu, mi-a adus mari satisfactii in planul spectacolului. Mi s-a cerut insa sa montez Mielul turbat, ceea ce n-am mai reusit. Aveam si doi frati care terminau medicina si urma sa fie repartizati la tara. Am hotarat atunci cu tata sa folosim niste relatii pe care le aveam pe plan international si am cerut pasapoarte pentru Canada. Cum pe vremea aceea la Bucuresti nu exista o ambasada a Canadei, ci numai un reprezentant care venea din sase in sase luni, si de teama sa nu se schimbe dispozitiile si sa ni se anuleze pasapoartele, am plecat fara viza canadiana in Franta, de unde, dupa trei-patru luni, am pornit spre Canada.
Trebuie sa starnesti admiratie, pasiune
– Activitatea de profesor din Canada v-a adus satisfactii?
– Da. A fost insa o activitate de pionierat. Acolo profesoratul, ca orice activitate, de altfel, se bazeaza mult mai putin pe criterii de autoritate, fie ea artistica sau administrativa, ci pe criterii de popularitate, de animatie si comerciale. Scolile sunt foarte interesate sa obtina subventii de la guvern si pentru acest lucru trebuie sa aiba o masa critica de studenti. Pe de alta parte, de pe bancile lor trebuie sa iasa vedete, care sa atraga alti studenti. Profesorii incearca sa creeze vedete ale scenei pentru a le mari popularitatea. In ceea ce priveste criteriul animatiei, n-am vazut un singur profesor in Canada despre care sa nu se spuna: -Nu numai ca e bun, dar ce om dragut!- Ideea ca un artist are hachitele sale, dar este un geniu nu merge. Trebuie sa placi oamenilor, sa starnesti in ei admiratie si pasiune. Uneori trebuie mai multa rabdare in urmarirea rezultatelor, pentru a da posibilitate studentilor sa se simta bine, sa se simta liberi. Exista si un motiv special. Poporul roman este extrovertit, in timp ce englezii si francezii, mai ales in America de Nord, sunt introvertiti, ceea ce creeaza complexe, bariere, dificultati in exprimare. Ele trebuie inlaturate pentru a putea duce un student la forta de expresie, uneori oarba, de care are nevoie actorul. Apar insa si anumite avantaje. Acolo nu exista tabuuri in sensul european al termenului. In Europa, ceea ce a spus maestrul este litera de evanghelie. Daca nu-ti place Beethoven, esti un imbecil. Acolo, dimpotriva, trebuie sa ai forta, taria de a-ti urma calea, de a te exprima, de a afirma lucruri foarte personale si foarte proprii. Cand am plecat din Romania, aveam impresia ca actorul de aici nu-si gaseste autenticitatea decat atunci cand joaca Caragiale. Toata dramaturgia contemporana era atat de contrafacuta, incat toata lumea mintea pe scena. Era apoi, in perioada aceea, influenta occidentala, pe care n-o intelegeam bine, care ne fermeca prin indrazneala ei estetica, fara a-i pricepe sursele, ceea ce falsifica din nou jocul. In Canada, actorul este convins de ceea ce face. Este chiar capabil sa renunte la contracte (pana la un anumit nivel; n-as spune chiar la acelea de televiziune) daca nu este convins de directia productiei respective sau de echipa de colaboratori.
Am invatat ca viata nu este evidenta
– Aceasta defulare despre care vorbiti nu risca sa diminueze latura intelectuala a teatrului?
– Partea intelectuala a teatrului, atat acolo, cat si, cred, in toata lumea anglo-saxona este perceputa altfel. Exista, in primul rand, o alta perceptie despre arta in general si despre ceea ce consideram intelectualitate sau intelectualism in particular. Noi facem o arta de idei. Adica o arta in care vrem sa impresionam prin atingerea anumitor inaltimi estetice. Ei, mai ales in America de Nord, fac o arta de comunicare. In felul acesta au aparut productiile -striate-, in care unitatea de stil se regaseste eventual la sfarsit, ca un bilant asupra spectacolului, in care autorii par sa ofensenze toate criteriile estetice cunoscute, orice unitate estetica pe care pretindem ca trebuie sa o aiba o opera. Unitatea se regaseste in aceasta calitate a comunicarii pe un anumit plan. Lumea anglo-saxona, si mai ales cea americana, nu crede in intelectualism, ci in anumite sinteze umane de intelegere sau de chestionare in legatura cu viata, cu relatiile interpersonale. Ceea ce noua ne-au adus lumea latina si, apoi, lumea comunista este tendinta intelectuala de a crea opere de sinteza. Acolo arta se rezuma la a dezbate situatii si cazuri particulare. Situatia se poate regasi si in viata de toate zilele. Ei nu trag niste concluzii definitive despre viata. Sunt mai curand perceptii decat analize, ceea ce mi se pare mai imbogatitor, desi in primii ani acolo m-am ratacit pentru ca eu cautam mesajul, linia politica, ideea-cheie. Am invatat apoi ca ideea-cheie, invitatiile evidente ale maestrilor sunt suspecte de falsitate. Pentru ca viata nu este evidenta. In consecinta, actorii acestei lumi sunt actori de mare intensitate, ceea ce nu-i impiedica sa reprezinte, uneori, arhetipuri sau situatii de sinteza umana zguduitoare.
– Ati avut in tot acest timp si o activitate de regizor.
– In invatamant, am fost de multe ori angajat sa pun piese in scena mult mai des decat sa predau, mai ales in prima perioada, pentru ca asta insemna un contract de scurta durata. Bineinteles, am lucrat si in teatre. Am fost, ani de zile, si director la Theatre Populaire d*Acadie din Nouveau Brunswick. Am facut acolo o experienta extrem de interesanta, cand am decis sa montez Scaunele de Eugen Ionescu. Era evident ca nu pot crea Ionescu acolo pentru a trezi curiozitati intelectuale, ci pentru a-i -lovi in fata- cu anumite adevaruri. Si atunci, in prima parte, cand cei doi batrani sunt singuri, am schimbat putin, introducand anumite expresii care convin mediului acadian. De exemplu, in loc sa spun -lieu stagnant-, am spuns -l*eau morte-, iar accentul acadian era mai accentuat. Cand incepea vizita, se afisa franceza de duminca si se juca tot restul piesei cu accentul francez original. Acest artificiu a fost suficinet pentru primirea piesei ca o piesa populara de catre toata populatia, fara nici o dificultate de intelegere. A fost un record de public.
– Cum ati lucrat cu actorii pe care i-ati format. Relatia regizor – actor era aceeasi cu relatia profesor – student?
– Din pacate, acolo, etica teatrala este variabila si, dupa parerea mea, nu este buna. Aici, ca regizor, aveai o autoritate administrativa apreciabila. Acolo, actorii sunt, cel putin in zona frantuzeasca, complet lipsiti de modestie, ceea ce ii lipseste de orice mecanism care sa ii apere impotriva cliseelor. Este nevoie de popularitate si o anumita platforma care sa te impuna in fata actorilor. Altfel, dirijarea echipei de actori este extrem de dura. Acum imi este mult mai usor, pentru ca dupa Acadia sunt un fel de -cheie de succes-, dar tot nu pot sa subliniez prea direct ca un actor cade in aceleasi clisee.
Un om de teatru este, prin forta lucrurilor, si om de afaceri
– Cum traieste un teatru in Canada?
– Greu. Din subventii guvernamentale. Dezvoltarea teatrului canadian francez s-a petrecut pe la sfarsitul anilor *60. Existau cateva companii mai importante – Theatre du Nouveau Monde, Theatre d*Aujourdhui, La Nouvelle Compagne Theatrale, Theatre du Rideau Vert – create de grupuri de actori. Primul a fost fondat de un preot, l*abbe Lionel Grou, cu o trupa din care facea parte si Jean-Louis Roux, iar acum este subventionat cu aproxiamtiv 10 milioane de dolari canadieni pe an, ceea ce inseamna foarte putin. Este o subventie cam de 10 ori mai mica decat aceea a unui teatru municipal german, de exemplu. Theatre du Rideau Vert a fost creat de o femeie de afaceri de origine spaniola, Mercedes Palomino, si traieste tot din subventii guvernamentale, pentru ca teatrul nu este rentabil acolo, cum nu este, de altfel, nici aici. Theatre d*Aujourdhui a fost opera unui scriitor separatist, care are geniul jocurilor de cuvinte si al calambururilor. La Nouvelle Compagne Theatrale, creata de un grup de actori, facea mai ales turnee, pentru ca in anii *60 nu existau teatre in orasele mai mici sau la tara. Apareau unele tentative, repede abandonate. In anii *70, guvernul a creat un program: Le programme des projets d*innitiative locale (PIL), in urma caruia a aparut o puzderie de teatre si companii mici, realizate mai ales de studenti. Am creat si eu, impreuna cu un grup, Theatre de l*equilibre, care urmarea constituirea unui grup cu preocupari exclusiv artistice. Nu politica sau de propaganda. Majoritatea acestor teatre a explodat. Cu timpul insa, din aceste grupuri au aparut regizori care conteaza pe plan international, ca Robert Lepage, Denis Marlot… S-a inteles, in final, ca este foarte greu sa faci bani in domeniul acesta, dar ca este de dorit sa-ti faci o reputatie, care, indirect, iti aduce si bani: contracte, marirea turismului… Problema finantarii teatrului este generala in America de Nord, un domeniu capitalist pur. Exista insa anumite centre turistice, ca New York, San Francisco, Chicago, unde se aduna un public international, ceea ce a facut posibila aparitia unor teatre importante. Dar, acolo, actori cu salariu, regizori cu salariu nu exista. Pentru o regie ti se dau, in Cananda, daca esti foarte bine cotat, 12-14.000 de dolari. Sa spunem ca poti monta trei piese intr-un an. Ajungi la 30-40.000 de dolari, in timp ce salariul unui functionar mijlociu este de 70.000 de dolari pe an. Fiecare artist, fiecare om de teatru trebuie sa gaseasca surse financiare, sa fie, prin forta lucrurilor, si om de afaceri, agent…
– Cum vi se pare situatia in Romania?
– Am intalnit aici, fiind de altfel foarte curios sa vad cum se face tranzitia, unele lucruri care nu mi-au placut. Am intalnit si baronii teatrului, din punct de vedere financiar, care sunt la fel de brutali ca pe vremea cealalta, iar la actorii tineri am remarcat, de multe ori, pierderea religiozitatii care ni se inculca noua, tendinta de a juca -cu carlig la public-, ceea ce deformeaza ingrozitor. Din dorinta de a avea succes, au deformat pana si pronuntia limbii romane, care, de multe ori, e rostita pe scena in mod -zborsit-. Apoi am vazut o exaltare in fata unor fenomene de falsa avangarda, a indraznelilor unei avangarde de alaltaieri. Este pacat, pentru ca, dupa parerea mea, tocmai in acest moment, teatrul romanesc ar trebui sa mearga in directia unei mari autenticitati. Cred ca personalitati ca Radu Penciulescu, Peter Brook raman modele, chiar daca au imbatranit. Notiunile abstracte nu sunt acceptabile in teatru decat daca sunt animate concret. Cred in abstractiune cand este vorba despre Dumnezeu, sau in matematica, sau, daca suntem destul de articulati, cand facem filosofie. Dar nu in spectacol.
Nu cred ca exista intoarceri
– Ati fi tentat sa va intoarceti in Romania?
– Eu nu cred ca exista intoarceri. O revenire definitiva in Romania ar fi inceputul unei alte perioade de viata. Romania pe care am parasit-o eu nu mai exista. Pentru mine, Romania inseamna toate legaturile afective intre ceea ce sunt si ceea ce mi-a dat nastere si ele nu vor avea o alta valoare daca revin in Romania de astazi. Eu sunt casatorit cu o canadianca franceza, copiii mei sunt nascuti si crescuti acolo. Munca, viata, interogatiile au plecat de pe platforma existentei mele acolo. Desigur, vin si voi veni des aici. Prima oara am venit dupa 28 de ani si de atunci, cum soseste luna aprilie nu mai pot sta in loc, dorind sa plec incoace. Vreau sa-mi vad prietenii, vreau sa mai mananc supa mamei, vreau sa simt teii, sa aud vorba deschisa si directa. Tot ceea ce inseamna aici umanitate este pentru mine o sursa de dragoste profunda. Tot ce este Romania ca intreg, cu politica, cu economie… ma intereseaza mult mai putin. Si mi-ar face multa placere sa vin sa pun in scena in Romania.
– Ce sanse credeti ca are teatrul romanesc in afara?
– Depinde ce va deveni. Apoi, aceasta meserie este foarte deformata si in afara de mode, de pretentii, de superficialitate… Acum toata lumea se spoieste ca sa faca impresie buna. Toti sunt robi ai reclamelor. Se spala cu o pasta de dinti ca sa fie mai destepti si isi cumpara o pereche de pantofi ca sa fie mai potenti. Cred ca teatrul romanesc nici nu ar trebui sa-si puna problema. Cum nu si-o pune teatrul frantuzesc. Noi ar trebui sa cream aici o complicitate profund umana cu toata mostenirea noastra de credinte, de cantece, de elanuri, de iubiri, de batranete, cu dragostea fata de limba asta frumoasa, plina de vocale, de melodie. Peste tot in lume este nevoie de oameni adevarati. Brancusi, Cioran au apartinut Europei, fara a renunta sa fie romani.
– Viata dumneavoastra profesionala v-a adus satisfactii?
– Cred ca nu poti fi niciodata de plin satisfacut, pentru ca tot timpul trebuie sa mergi inainte, sa traiesti mai bine (nu financiar), mai generos, mai din suflet. In fiecare zi trebuie sa urmarim performantele.
– Reusiti s-o faceti?
– Intr-un mod foarte imperfect.
