În discursul său de recepție, consacrat lui Constantin Erbiceanu (1838 -1913), Vasile Pârvan afirma despre ilustrul său înaintaș că era înzestrat „cu o curiozitate nobilă de om cult și harnic“, cu o „conștiință împăcată prin jertfa adusă aproapelui din care răsare libertatea noastră omenească“, ca „unul dintre cei aleși de soartă pentru a crește cu sufletul celor mulți“. La rândul său, Nicolae Iorga, la plecarea spre veșnicie a distinsului istoric, considera că se numără printre cei împlinitori de fapte care au făcut, prin truda lor, ca poporul nostru „să se simtă mai mult în rândul semințiilor omenești luptătoare pentru lumină și fericire“. După trecerea unui secol de la stingerea din viață a lui Constantin Erbiceanu, Academia Română i-a consacrat o sesiune comemorativă organizată de Secția de științe istorice și arheologie. În alocuțiunea de deschidere, acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române a făcut o prezentare sintetică a vieții și activității acestui învățat deschizător de drumuri, un erudit a cărui modestie exemplară a făcut să se vorbească mai puțin decât ar fi meritat activitatea și valoarea operei sale. În continuare, au susținut comunicări: dr. Leonidas Rados, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iași – „De la Iași la Atena. Date despre instrucția lui Constantin Erbiceanu; dr. Lia Brad Chiscof , Institutul de Studii Sud-Est Europene – „Rolul lui Constantin Erbiceanu la dezvoltarea studiilor neoelene în România“; dr. Mihai Țipău, Institutul de Studii Sud-Est Europene – Contribuțiile lui Constantin Erbiceanu la studierea izvoarelor grecești ale istoriei Țărilor Române.
Constantin (Ionescu) Erbiceanu s-a născut la 5 august 1838, în comuna Erbiceni de unde și-a luat și numele. Era, cum afirma N. Iorga, „fiu de preot, din rândurile acelor răzeși în care doarme ceva din socotita vitejie, din smerita demnitate, din superioara cuviință a străbunilor, ostași în vremuri eroice“. Între 1850-1858 la seminarul de la Socola, „ctitorie a domniței Sultana a Lăpușnenilor, școală de învățătură bisericească a fericitului părinte Veniamin, mitropolitul învierii noastre culturale“, unde, „a primit din cei dintâi ani ca îndreptare pentru însușirile moștenite de la cinstiții, răbdătorii și neobosiții înaintași“. După cei patru ani de studii la Facultățile de Teologie și Litere din Iași, pe care le-a terminat în mod strălucit, a plecat la Atena unde a continuat studiile teologice, „ fără a-i închina nimic din iubirea pentru țară și pentru neam“, însușindu-și, totodată, cu sârguință cultura greacă“. Poate că aici a încolțit în mintea sa ideea căutării și traducerii unor documente relevante pentru relațiile politice, culturale și spirituale dintre cele două țări. Întors în țară în 1868 s-a dedicat „altarului școlii“, mai întâi ca profesor la catedra de filosofie de la Liceul „Sfântul Sava“ din București, apoi la Seminarul de la Socola Iași . Pleacă la București unde, la început, predă dreptul canonic la Seminarul central, după care este profesor de teologie fundamentală, istoria dogmelor și drept canonic la Facultatea de Teologie, unde, între anii 1896-1892, a fost decan. A mai fost suplinitor la catedra de limbă și literatură elină la Facultatea de Litere din București, director al Tipografiei cărților Bisericești, membru al Societății medievale și al Societății Societăți academice din Istanbul.
Specialiștii apreciază că a lăsat moștenire o operă importantă acoperind o arie tematică centrată pe perioada fanariotă în care a fost un deschizător de drum. Studii cum sunt „Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă“, „Priviri istorice și literare asupra epocei fanariote“, „Bibliografie greacă sau cărțile imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă“ sau „Bărbați culți greci și români“ sunt considerate de referință. La acestea se adaugă lucrările de teologie dintre care amintim „Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei“ și a catedralei Mitropolitane din Iași“ sau studiul „Ulfila. Viața și doctrina lui sau starea creștinismului în Dacia traiană și Aureliană în secolul al IV-lea“. A fost numit „un istoric între teologi“ sau „un teolog printre istorici“ pe care Vasile Pârvan l-a considerat a fi „muncitor modest și cinstit“. S-a bucurat de aprecierea specialiștilor , recunoscut pentru activitatea sa de editor și traducător de izvoare istorico-literare ca și pentru studiile privind influențe culturale grecești, multe publicate în „Revista Teologică“. Animat de un nedezmințit cult al muncii, „nu s-a despărțit niciodată de viața lui simplă, zidită pe muncă și tot prin muncă mângâiată“ cum acrie N. Iorga și „a rămas scotocitorul pasionat, care-și ținea până la adânci bătrânețe sufletul viu prin hrana unor succese mici dar reale“.
Posteritatea, așa cum a fost subliniat, nu i-a acordat locul pe care îl merita și, poate, a venit vremea unei recuperări critice a operei sale. Un început s-a făcut prin publicarea studiului „Ulfila“ de Constantin Laurențiu Erbiceanu, președintele fondator al Fundației Culturale Erbiceanu.
Apariții editoriale: Gheorghe Ionescu-?ê?£ișești – Jurnal (vol. I)
Coordonatori: Acad. Cristian Hera, Constantin Mocanu și Roxana Ionescu-?ê?£ișești
Apărut la Editura Academiei Române, primul volum din Jurnalul academicianului Gheorghe Ionescu-?ê?£ișești (1885-1967), marchează deschiderea seriei de manuscrise – începute în 1901, când avea doar 16 ani și continuate până la sfârșitul vieții – începutul publicării seriei de trei volume. În paginile acestui jurnal sunt scrise gândurile și preocupările zilnice ale savantului ctitor de școală științifică în domeniul agriculturii, o adevărată zestre științifică, spirituală, istorică și morală. Acad. Cristian Hera, care semnează Prefața și un substanțial studiu introductiv, consideră publicarea acestor însemnări zilnice ca o datorie de onoare pentru că din ele se „desprind profesionalismul, devotamentul față de știință, față de adevăr, precum și voința extraordinară a distinsului nostru predecesor, drept recunoștință față de cel trecut la cele veșnice, fiind convins că toate aceste însemnări, realizate cu perseverență și probitate … pot constitui pentru mulți un exemplu demn de urmat“. Scrise în vremuri de încercare pentru poporul nostru, de transformări social politice profunde, Jurnalul ilustrează un crez de viață după care „nimic trainic nu se întruchipează fără prinosul durerii și al suferinței“. Cititorii au prilejul să descopere talentul de narator al savantului și, nu mai puțin, cel de portretist din care transpare o mare disponibilitate sufletească pentru ceea fiind mai nobil în om înnobilează mediul în care trăiește. Pe alocuri, cursul relatării este întrerupt de „idei generale“ de o surprinzătoare actualitate. Iată, de pildă, după ce se asociază lui Nicolae Iorga care susținea necesitatea unei reforme a spiritului, scrie că „toate problemele mari din țara noastră se contopesc într-una singură, care e problema de cultură, în cel mai larg înțeles al cuvântului“.
Colaborare cu Academia Română
