Cele 251.287 de documente diplomatice americane date pe față n-au dat lumea pe spate. „Armaggedoanele“ livrate, mai anii trecuți, pe piața romånească erau parcă mai cu palpit, chiar dacă trebuiau luate cu beneficiu de inventar.
Operațiunea Cablegate e ori ceva mai subtil, ori praf în ochi. Nu se prea știe deocamdată care ar fi profitorii, care partea vătămată. Oricum, instituția numită WikiLeaks, tartoră dezvăluirilor, exagera la 22 noiembrie cånd avertiza, cu surle și tobe, (de fapt cu turle și sobe, cum ar fi spus profesorul meu de literatură rusă și sovietică Mihai Novicov) că „în lunile următoare vom vedea o lume nouă, una în care istoria mondială va fi redefinită“. Deocamdată, toptanul de texte, dintre care doar 7 la sută „secrete“ și 40 la sută „confidențiale“, ne confirmă doar că lumea-i cum este. America rămåne marcată de sindromul terorismului, vrea înțelegere cu Rusia, nu știe de unde să apuce China, șovăie în privința Iranului, nu-și prea pierde timpul cu Europa. Geopolitic vorbind, mare lucru nu aflăm (doar eventual, noi romånii, că Washingtonul i-ar îngădui Moscovei să tragă cu coada ochiului la proiectul de scut spațial în Europa).
Pentru amatorii de bårfe, producția de scurgeri WikiLeaks este însă un regal. Distinșii diplomați apar ca niște mahalagioaice prin ce debitează sub antet de ambasadă sau Departament de Stat. Angela Merkel e poreclită Teflon, pentru că nimic nu se lipește de ea, Berlusconi – un chefliu afemeiat ce-și pierde nopțile, Putin – un mascul dominator, iar Medvedev – unul palid și șovăielnic, Sarkozy – susceptibil, iritabil și autoritar, dar și cel mai proamerican președinte postbelic al Franței, Khaddafi – un ipohondru cochet care-și injectează botox pentru piele-ntinsă, președintele Yemenului – un musulman care nu pregetă la whisky, dar numai dacă e bun etc. Mai șifonată ar putea ieși eventual Hillary Clinton, care le-a trasat diplomaților sarcini de serviciu ce revin mai degrabă serviciilor secrete, dar cine nu știe că diplomația și spionajul sunt frați siamezi.
Și toate acestea ni le-au prezentat cariatizi ai presei mondiale ca „The New York Times“, „Le Monde“, „The Guardian“, „El Pais“, „Der Spiegel“, mă mir cum nu și „Jenminjibao“ sau „Pravda“. Artizanii operațiunii ar fi un australian cam ciudățel, un fel de homeless și un tånăr militar american, hacker iscusit. Oare de ce toată această tevatură cam de bålci?
Între altele, zic eu, și pentru că presa lumii și cititorii ei trebuie să fie mereu ocupați cu ceva, iar nutrețul de pe piață nu e prea convenabil mai marilor lumii. Trebile, în lume, s-au cam împotmolit. Cei 20 nu au dat de cap, nici la Seul, crizei, nici la Cancun nu iese nimic cu reglementarea încălzirii globale, pånă și summitul OSCE a dat chix. Obama nu confirmă, ca superman salvator, ce vor liderii Chinei, Rusiei, Iranului sau Coreii de Nord nu știe nimeni. Nu ni se spune ceva nici măcar despre starea de sănătate a lui Bin Laden. Și atunci? Să nu dai o alună, o măslină, publicului larg, dependent de ceva ce aduce a informație?
Ce e exagerat nu e demn de crezare, spunea Talleyrand. „Dezvăluirile“ cu pricina nici măcar exagerări nu sunt, cele mai picante sunt bårfe cu aer de deja vu. Din niciuna nu vedem în stare de goliciune împăratul, împărații lumii de azi. Ni se arată doar peticuțe de epidermă. Furtună-ntr-un pahar cu apă. Mult zgomot pentru nimic. Dar să mai vedem…
