La stingerea din viață a lui Ioan Kalinderu în 1913, Constantin C. Istrati afirma: „în timpurile în care cinstea e o calitate, patriotismul un merit, munca o excepție de laudă și când caracterele se întâlnesc
rar, în vremi în care adeseori chiar patriotismul mai luminat e întunecat de o umflare fără seamăn a personalității și e pătat nu arareori de lupte pătimașe și dăunătoare țării; în lungi răstimpuri de șovăire și nehotărâre la fapte bune și doveditoare de oarecare lipsă de destoinicie în chestiuni lăuntrice, Kalinderu apare ca un far luminos… El era unul care punea Academia în fruntea tuturor instituțiilor cu caracter românesc, pătrunse de rolul mare ce are de îndeplinit și de rostul ei în evoluția noastră tot înainte“. Ioan Kalinderu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1887, membru titular în 1893 și președinte între 1904-1907, vicepreședinte între 1895-1898, 1901-1904 și președinte al Secțiunii Istorice între 1895-1988 și 1907-1910. Viața și activitatea lui Ioan Kalinderu au fost evocate într-o sesiune științifică organizată de Secția de Științe Agricole și Silvice, Comisia de Științe Silvice, Secția de Științe Economice, Juridice și Sociologie – Comisia de istorie economică și istoria gândirii economice ale Academiei Române împreună cu Secția de Silvicultură a Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Sisești“. După cuvântul de deschidere rostit de acad. Cristian Hera, vicepreședinte al Academiei Române, au susținut comunicări: acad. Iulian Văcărel – „Academicianul Ioan Kalinderu, om de știință, jurist, istoric și administrator de moșii“, acad. Victor Giurgiu – „Academicianul Ioan Kalinderu, precursor al silviculturii românești“, și prof. Alexandru Bogdan, membru corespondent al Academiei Române – „Opera filantropică a cărturarului Ioan Kalinderu“.
Născut în anul 1913, Ioan Kalinderu a făcut studiile liceale la București și cele ale Facultății de Drept din Paris, unde și-a luat și doctoratul. Și-a început activitatea ca magistrat, după care a fost numit consilier la Curtea de Casație. Recunoașterea competenței sale profesionale a fost atestată de alegerea ca membru al Curții de Arbitraj de la Haga. În anul 1884, când a fost înființat Domeniul Coroanei, a fost numit ca administrator, funcție pe care a deținut-o până la sfârșitul vieții. S-a remarcat cu deosebire în 1881-1882, când a condus acțiunea inițiată de guvernul Ion Brătianu pentru răscumpărarea căilor ferate construite de Compania Strusberg din Belin, care se dovedise păguboasă pentru România. O misiune pe care a îndeplinit-o exemplar, cum scrie Dimitrie Sturdza: „Greutățile juridice ce erau de învins pentru ca statul să devină proprietar al căilor ferate erau însemnate. Se reclamau cunoștințe juridice adânci și vaste, pentru ca aplicațiunea deciziilor luate să fie pe deplin asigurată. Se mai cerea muncă neobosită și curajoasă de mulți ani de zile, ce nu se putea fixa mai dinainte, o prevedere clară și bine cumpănită a întregii cestiuni și amănuntelor ei, un caracter drept și leal, un devotament întreg și neînduplecat, o lucrare purtată de la început la fine cu talent, cu căldură, cu entuziasm pentru binele obștesc“.
Juristul și omul de știință
Funcțiile publice pe care le-a îndeplinit s-au împletit armonios cu activitatea științifică și publicistică în domeniile dreptului, mai ales al dreptului roman, și al istoriei imperiului roman în lucrări cum sunt: „Essai sur les sources du droit romain“; „Droit pretorien et reponse du droit romani“; „Consiliul împăraților la Roma și la Constantinopol“; „Viața municipală la Pompei“, „Romanii călători“, „Viligiatura și reședințele de vară la romani“; „August și literații“; „Din viața romană. Podoabele și toaleta și petrecerile unei elegante“; „Din vița romană. Societatea înaltă pe vremea lui Pliniu cel Tânăr“ ș.a. Cuvântările susținute de-a lungul anilor au apărut în volumul „Patrie, Education et Travail“ ș.a.
S-a remarcat și prin atenția specială acordată organizării și dezvoltării silviculturii, având un rol hotărâtor la înființarea Societății „Progresul silvic“, înființată în 1886 din inițiativa mai multor silvicultori și proprietari cu sprijinul Administrației Coroanei. Scopul Societății era de a contribui la răspândirea silviculturii moderne, la dezvoltarea silviculturii din țara noastră și de a discuta și elabora soluții pentru dezvoltarea industriei lemnului, vânătorii, pisciculturii și stabilirea regimului apelor. Pentru împlinirea acestui scop au fost organizate conferințe publice, a fost editată o revistă de specialitate și au fost inițiate premii pentru lucrările dedicate domeniului. Dintre împlinirile acestei Societăți, a cărui fotoliu prezidențial l-a ocupat timp de trei decenii, acad. Victor Giurgiu a amintit „elaborarea proiectului noului Cod silvic, adoptat în 1910, prin care au fost aduse îmbunătățiri substanțiale legii anterioare de profil (Codul silvic din 1881), proiectată și aprobată de Parlament prin contribuția esențială a academicianului P.S. Aurelian“.
Erau vremurile în care „glasul“ Academiei Române era respectat și ascultat, fără să fie doar „al celui care vorbește în pustie“.
Administrator al Domeniilor Coroanei
Între 1884-1913, I. Kalinderu a fost administratorul Domeniilor Coroanei, timp în care, cum aprecia acad. Iulian Văcărel, „a îndrumat agenții din subordine să sporească producția agricolă prin îmbunătățirea structurii plantelor cultivate și rotirea acestora pe ogor, în funcție de natura solului și condițiile climatice“. Și nu doar atât, câtă vreme era interesat de tot ceea ce se petrece în viața comunității – de la cultura plantelor, la pomicultură și apicultură, la pădure și pășunat, îngrijirea animalelor, dezvoltarea unor activități de prelucrare a laptelui și lemnului și până la problemele școlilor sătești, a condițiilor de viață sau a pensiilor și ajutoarelor. Azi am spune că a practicat un manageriat complet, cu o concepție sistemică, unitară cu idei care pot fi și azi puse în practică. Reformele pe care le-a introdus au avut efectul scontat ceea ce l-a făcut pe I. Kalinderu să afirme: „Am căutat și voi căuta de aceea, ca progresele ce s-au realizat în urma reformelor introduse să treacă și dincolo de hotarele Domeniilor Coroanei, ca în acest chip, înrâurirea în bine a măsurilor luate prin inițiativa noastră, să se simtă într-un cerc cât se poate de întins“.
Opera filantropică
În calitate de executor testamentar, I. Kalinderu s-a preocupat de donația făcută de Ioan și Elena Oteteleșanu, care și-au lăsat averea pentru „facerea unui institut de fete românce, cărora li se va da o creștere și o educație de bune mume de familie, fără pretenție de lux“. Prin decretul nr. 2059 din 19 mai 1893, Academia Română a fost autorizată să primească întreaga avere și nu după mult timp se înființa Institutul Oteteleșanu și, la deschidere, D. Sturdza își exprima speranța că „această instituție… va lumina educațiunea femeilor românce, dându-i o direcțiune… spre bine și adevăr, spre datorie și virtute, spre muncă și simplitate“. I. Kalinderu a fost cel care a urmărit îndeaproape aplicarea prevederilor testamentare, a pus bazele institutului, a contribuit nemijlocit la desfășurarea procesului de învățământ, al investițiilor și al administrării moșiilor. În 1898, la inaugurarea noului sediu al Academiei, I. Kalinderu a donat 800 de lei pentru vitraliile din Aulă, exprimându-și dorința ca Academia să „fie întotdeauna farul intelectual al națiunii române“.
Acad. Cristian Hera spunea că atunci când vrem să construim ceva e bine să cunoaștem trecutul pentru că aici găsim lucruri folositoare. Viața și activitatea lui I. Kalinderu rămâne o pildă, fiind cum spunea C. I. Istrati „întruparea cea mai desăvârșită a cinstei, patriotismului curat, iubirii binelui public și a muncii neobosite…“.
