La Teheran, in traficul auto, ai parte de tot atata adrenalina ca un pilot de Formula 1. Cine si-ar mai putea inchipui ca orasele Orientului Mijlociu isi mai ingaduie sa dormiteze sub un soare torid gandeste cel ca acum peste o suta de ani. M-am aflat, aproape o saptamana, in coloana oficiala de automobile a delegatiei parlamentare romane care a vizitat in aceasta primavara Iranul. Intr-un trafic frenetic, (ne)reglementat de niciuna sau de toate normele de circulatie posibile, patru Mercedesuri fara girofar, fara sirena, fara antemergator sau escorta de motociclisti, s-au deplasat ireprosabil si fara cele mai mic incident sau disconfort, intocmai si la timp, cum se spunea in armata, in centrul unei metropole cu o populatie eminamente tanara si cam cat a Bucurestiului. Iar dupa ce am citit ziarele locului, de unde am aflatce multe asemenea convoaie cu delegatii straine strabat zilnic, practic neobservate, bulevardele Teheranului, am realizat ca daca ele s-ar supune protocolului incetatenit in materie, circulatia auto in capitala Iranului s-ar bloca pur si simplu.
Teheranul este, in acest moment, cuprins de o miscare politico-diplomatica frenetica, in care s-a simtit, in sfarsit, si o prezenta romaneasca: cele cinci zile de vizita oficiala a delegatiei Grupului parlamentar de prietenie Romania-Iran si a catorva ziaristi romani. Un program dens si mereu imbogatit, adaptat si modificat – in bine, desigur – pe parcurs. Un program perfectionist, in continua schimbare, de catre neobositele gazde-oficialitati de la Parlamentul tarii, un program care este parca in consonanta, si el, cu dominantele realitatii iraniene ale clipei: miscare si asteptare, adaptare si preocupare. Iar pentru ne-iranienii ce suntem – si de fapt nu numai pentru noi, ci pentru o lume intreaga – nerabdare, cautare, sperante, intrebari.
Avionul companiei turce care asigura cursa de Teheran pleaca din Bucuresti cu calatori in majoritatea lor romani, dar cei de la bord li se adreseaza doar in turca si in engleza. Iar cursa nu e directa pana la Teheran, avionul se schimba la Istanbul, caci avion direct Bucuresti-Teheran si retur, ca altadata, nu mai exista. Iar in zborul fracturat care i-a luat totusi locul, romaneste se vorbeste, cum spuneam, doar intre pasageri. (E, cumva, ca in aeroportul de la Bruxelles, unde, intre atatea “inscriptionari” in engleza, abia-abia am gasit ceva in franceza, un poster- reclama al unei firme de turism din Franta, asadar nimic “valon”!) Globalizare?
Avionul cu care zburam – in plina globalizare si el – are ca azimut un mare semn de intrebare. De intrebare, pentru ca semn diacritic pentru speranta nu exista. Contactele oficiale si cele interumane prilejuite de aceasta vizita vor sta in primul rand sub semnul sperantei readucerii in matca lor firesca a unor relatii stravechi. Stravechi in cel mai propriu inteles al cuvantului, daca stim ca primul sef de stat strain care a pasit vreodata pe teritoriul de astazi al Romaniei a fost regele Darius I, cel care in anii 514-513 i.e.n. a condus o expeditie in stepele nord-pontice si Dobrogea.
Din vara anului 2013, Iranul si-a ales un nou presedinte. Hassan Roiuhsani, care a anuntat, dupa instalarea in functie, “mai multa transparenta” in programul nuclear, “relansarea constructiva“ a relatiilor cu lumea. Dupa care le-a urat evreilor “La multi ani!”, a vorbit la telefon cu presedintele Obama si s-au deschis negocieri in formatul 5+1, care au inceput deja sa produca acorduri.
Pentru cine e familiarizat cat de cat cu ce se intampla in politica international, si acest parcurs politico-diplomatic, de fapt geopolitic, este unul incarcat cu adrenalina, una insa cat se poate de salutara, caci o criza de mare gravitate la nivel mondial, cea dintre SUA si aliatii (inclusiv Israelul) si Iran da semne evidente de detensionare. Context cat se poate de prielnic si pentru revigorarea dialogului romano-iranian.
