Convorbire cu acad. Alexandru Zub, Președintele Secției de Științe istorice și arheologie
– La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor, Mica Unire cum i se mai spune. Ce semnificație are acest eveniment de însemnătate crucială din istoria noastră pentru contemporaneitate? Sau, altfel spus, care este "lecția" pe care o dă românilor din secolul XXI?
– O aniversare de felul celei invocate se impune în viața unui popor ca ocazie de reconsiderare a evenimentului în sine, dar și a parcursului sinuos și dramatic consumat între timp. La 1859, au spus-o și contemporanii, românitatea carpato-danubiană a făcut un pas decisiv pe linia modernizării statului, proces în cadrul căruia Unirea Principatelor a fost desigur un moment de grație, în care proiectul național, ajuns să prindă contur destul de exact la 1848, a luat formele socio-politice pe care le cunoaștem, în acord, firește, cu exigențele europene, formulate în Convenția de la Paris. Istoricul dispune de un secol și jumătate, în care s-au acumulat informații enorme, pentru a estima acel moment. Dar e nevoie de încă pe atâta rebours, pentru a defini mai exact actul unirii din 1859. În această perspectivă, incluzând câteva secole de istorie, anul amintit, căruia Leonid Boicu i-a dedicat un admirabil studiu de contextualizare internațională, a reprezentat un moment decisiv, la care analiștii modernității noastre se întorc mereu cu profit. Rezultă mai ales că românii, individualiști și dezbinați adesea, s-au arătat atunci destul de solidari pentru a pune în valoare șansa geopolitică ce li se oferea după Războiul Crimeii, șansă pe care elitele națiunii au știut să o fructifice, vădindu-se ele înseși solidare cu proiectul unionist. Nu e locul să insistăm.
– Secolul XIX a fost unul al națiunilor, secolul XXI este al unul al globalizării și, în acest context, care este rolul națiunilor?
– Este o chestiune complexă la care nu se poate răspunde convenabil într-un spațiu ca acesta. O vastă "literatură" o dezbate intens, de câteva decenii, dacă nu chiar de un secol. Fiindcă excesele produse de statele naționale, îndeosebi prin marile conflagrații din secolul XX, au făcut să se nască atitudini ostile ideii însăși de națiune. "Corectitudinea politică" a făcut din aceasta un element de program, stimulând reacții dintre cele mai curioase cu privire la statul național, în numele regionalismului și al globalizării. Însă națiunea e un produs organic, după cum au dovedit-o deja specialiști din diverse domenii (la noi A.D. Xenopol, N. Iorga, D. Gusti, C. Rădulescu-Motru etc.), iar aceasta înseamnă că nu poate fi bruscată, supusă la distorsiuni și metamorfoze voluntariste. De altfel, este de remarcat că în statele care au cunoscut o evoluție mai armonioasă în epoca modernă, ideea de a se renunța la statul național nu a dus la soluții adecvate, globalizarea fiind privită acolo mai mult ca un fenomen economic, în cadrul căruia națiunea își poate urma cursul. Evident, nu se poate trata acest produs al istoriei, națiunea, precum ceva imuabil. Adaptarea ei la noile realități, într-o lume dispusă tot mai mult să admită numai frontiere spirituale, e o chestiune de timp, ceea ce reclamă deschidere, dialog, comprehensiune.
– Cum poate fi azi conceput idealul național?
– Rezultă și din considerațiile anterioare că națiunea, fiind un produs organic al istoriei, nu poate fi socotită ca o simplă excrescență pe care noii "chirurgi" ai istoriei să o poată extirpa. Ea a cunoscut deja, din secolul XVII, când britanicii au propus un model, până în lumea postmodernă, în care trăim o lungă evoluție, la capătul căreia se pot aștepta schimbări semnificative. Modelul francez, structurat la finele secolului XVIII și extins pe continentul nostru în secolul următor, a suferit desigur unele ajustări, în competiție cu alte "paradigme", fără să-și fi epuizat însă resursele la scară istorică. Lumea de azi, beneficiară a unor experiențe contradictorii, a fost silită să pună surdină ideii de națiune, să o regândească, să o refasoneze, în acord cu noile realități. Accentul pare a se fi deplasat de la etnocultural spre constituțional, adică de la modelul englez (cu varianta lui americană) spre cel instituit de Revoluția franceză și adoptat mai peste tot la nevoile locului. Forme pure nu se pot recunoaște niciunde, acum mai puțin ca oricând, dat fiind sensul globalizant al mutațiilor. Acolo unde s-au produs destructurări intempestive, statul național a fost repus în discuție, supus la ajustări de tot felul. Ideologia aferentă s-a nuanțat, idealul subiacent a primit un contur mai adecvat.
– Între aniversările acestui an se înscrie și trecerea a două decenii de la evenimentele din 1989. Între timp, a apărut o adevărată literatură care încearcă să argumenteze că nu a fost o revoluție, ci o lovitură de stat. Sunt multe controverse. Care este părerea istoricului Al. Zub?
– Revoluție sau lovitură de stat, ori și una, și alta, evenimentele din 1989 suscită încă multe controverse. Istoricii au fost destul de rezervați în estimarea lor, nu fără temei, fiindcă asemenea schimbări, oricum le-am numi, reclamă timp spre a fi asimilate, adică integrate ontologic și social. Un istoric e mai bine plasat decât alții pentru a le situa perspectivic. Este vorba de noi instituții, de sorginte euro-atlantică, a căror "implementare" (așa se spune?) nu putea fi strict planificată, mai ales când ele implică alte mentalități. Este un bun prilej de observație de vis și de gândire, pe seama unui fenomen extrem de complex, unul ce implică continuități și rupturi deopotrivă. Există analiști care nu văd decât un termen al ecuației, ceea ce îndrumă spre concluzii doar parțiale sau eronate. Personal, socot că schimbările au fost destul de semnificative pentru a justifica ideea de revoluție, chiar dacă beneficiarii de rang înalt s-au folosit de alte "metode" pentru a-și adjudeca uneltele puterii. Nu se poate închipui, aici, un bilanț.
– Ce își dorește istoricul Alexandru Zub, președintele Secției de Științe istorice și arheologie al Academiei Române?
– În ipostaza de cercetător, aștept clipa când voi putea reveni la proiectele pe care, în bună parte, a trebuit să le suspend sub presiunea obligațiilor administrative, ca director al Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", apoi ca președinte al secției de resort. Nu sunt deloc mulțumit de gestiunea timpului scurs, pentru mine, după anul fatidic la care v-ați referit. Între munca de cabinet și o prezență publică mai activă a trebuit să optez și am făcut-o amânând o parte din proiectele gândite în cabinet pentru a satisface alte obligații, limitate însă la sfera profesiei de istoric. Întrebarea ultimă îmi stârnește însă, la început de nou an, o nespusă melancolie.
