Gânduri la început de an

Convorbire cu acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române

De curând, în afara lucrării, „Politica externă a României și diplomați la începuturile Româ­niei moderne“, ați publicat  volumul de publicistică „Gânduri îngrijorate“.  De ce gânduri îngrijorate?

Pentru că lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și îmi e teamă uneori că nu suntem în stare ca oameni, ca umanitate să le facem față. Sunt îngrijorat și pentru națiune   și de asemenea pentru Academia noastră, instituție de bază a națiunii. Semnele de întrebare ne sunt impuse de aceste schimbări atât de rapide încât nu avem timp să medităm, să găsim niște căi mai bune decât solu­țiile grabnice pe care le impro­vizăm.
    
Din noianul acestor schimbări care vi se pare cea mai gravă.
    
Problema cea mai gravă pentru mine este primejdia care se ascunde în rapiditatea progresului, cred că oamenii sunt depășiți și, practic, nu mai pot face față. Adaptarea este o problemă de durată și această durată nu mai există. Riscul cel mai mare este ca oamenii să se transforme în roboți, într-un fel de mașini cuprinse în angrenajul general și să-și piardă poziția de comandă. Cred că aici este rolul Academiei, a domeniilor ei umaniste mai ales, să atragă atenția asupra unor asemenea pericole. De milenii, oamenii au reușit să se impună și să construiască, cu bune și cu rele, o lume. Astăzi, însăși evoluția este atât de rapidă și neașteptată încât parcă oamenii riscă să fie scoși din schemă.
    
Am putea spune că, într-un fel, se virtualizează?

Da, mi-e teamă că spațiul virtual va înghiți umanitatea și vom deveni niște roboți și atât. Pe mine mă îngrijorează nu atât pentru  generația mea, ci pentru cei care  cresc sub impactul acestor schimbări. Tineretul de astăzi are cu totul o altă viziune decât noi. Eu am trecut prin atâtea decenii, atâtea mutații, atâtea regimuri, ei nu au avut acest privi­legiu. Nu au cum să-și dea seama de succesiunea unor procese, de plusurile și de minusurile fiecărei perioade.
    
Ce s-ar putea face? Să începem cu educația despre care Dvs. ați scris în nenumărate rânduri?

În primul rând, aici este hiba, pentru că educație nu se face. Este o titulatură de instituție, un fel de reclamă luminoasă, dar în spatele ei nu se face educație. Se face  un fel de educație indirectă rezultată din tot sistemul de viață, dar care nu corespunde, după mine, cu ceea ce ar trebui să fie un om liber în secolul XXI.
    
Se pare că domină principiul „trăiește-ți clipa“. Trecutul nu interesează prea mult  iar viitorul pare a se face din mers.
    
Asta pentru că respingerea trecutului se întâlnește la nivelurile superioare ale societății. Este un atentat la memorie și nu numai, ci și la ritmurile de continuitate, la o evoluție firească a ființei umane, care trebuie să aibă rădăcini adânci ca să se înalțe spre o altă realitate, nu spre cea virtuală. Și aceasta este o compo­nentă a vieții noastre dar trebuie stăpânită, să o folosim, să scoatem din ea tot ceea ce putem, dar să nu ne subsumăm ei, să nu uităm nici un moment că oamenii sunt creatorii și că trebuie să fim stăpânii lumii virtuale și nu sclavii ei.
    
Sunt voci care afirmă că  Academia nu-și spune cuvântul în anumite probleme de interes general. Cine urmărește acti­vitatea academică știe că nu este așa.
    
Academia își spune cuvântul, dar după opinia mea, ar trebuie s-o facă mai răspicat și mai direct. Academia își spune cuvântul prin publicațiile sale, prin întreaga ei activitate. Iată, acum este în curs de apariție  a doua ediție a Tratatului de Istorie a Românilor, după ce prima s-a absorbit din mers ca să zic așa.
    
E o situație ciudată. Cererea de carte există, iar pe de altă parte, în școală istoria este aproape igno­rată.
    
Și eu, din păcate, am sentimentul că nu numai școala ci și în general instituțiile statului care ar trebui să sprijine acest reper al trecutului îl ignoră sau chiar caută să-l înlăture.
    
Ce ar trebui să facă Academia, să „strige în pustie“, cum spuneați cu un alt prilej?
    
Academia trebuie să-și continue activitățile ei, cu posibilitățile ei și să strige, poate uneori în pustiu, dar cu speranța că acest strigăt va fi receptat de societatea românească. Eu am spus și o spun mereu cu speranța că voi fi auzit.
    
Manifestările academice nu prea au ecou nici în mass-media, care pare a avea mai mult un rol distructiv.
    
Este categoric distructiv, pentru că nu se respectă niște reguli de bunăcuviință.     

De curând, a fost dată o hotărâre  ca televiziunile să acorde un spațiu culturii. E  o inițiativă  de bun augur?
    
Dacă nu este o simplă etichetă, eu cred că este de bun augur, numai să fie o treabă serioasă, consecventă și să nu se transforme în reclamă politică sau economică. Dacă va fi numai cultură s-ar integra într-un proces de educație, de desăvârșire a unor oameni. Mass-media se adre­sează unui public larg.
    
Cum vedeți generația tânără de astăzi?
    
O plâng și o apreciez.
    
Ce apreciați?
    
O apreciez că este foarte răzbătătoare, este inteligentă și a folosit foarte bine reintrarea în lume de după 1989. Foarte mulți tineri au avut mari succese, însă din păcate mulți dintre ei nu se mai întorc în țară. Este o generație viguroasă, care însă trăiește pentru sine, uită că este o parte a unui întreg, ei  își uită țara, națiunea, uită cam de unde au plecat și ce au făcut cei dinaintea lor.
    
Din câte știu, fenomenul nu este specific doar Românei?

Da și nu. Tânărul englez va rămâne englez cât trăiește; la fel și cel francez și din alte țări. Nu este vorba de un proces de masă cum este la noi, unde, dacă ar putea, tinerii ar pleca într-o proporție foarte mare. În alte țări, plecările se explică doar din punct de vedere material. La noi nu este numai atât.
    
Plecau tinerii și între cele două războaie mondiale, dar se întor­ceau.
    
Simplu, pentru că fuseseră cres­cuți ca parte a unei națiuni. Asta e explicația.
    
E în pericol identitatea națio­nală?
    
Evident că este în pericol și evident că identitatea națională se va topi în altceva. Totul este cum se va topi și ce va rămâne. Dacă unele națiuni vor ajunge la un moment dat în fruntea societății umane și altele în subsol, nu este o socoteală. Până atunci cred că identitatea și solida­ritatea națională este necesară tocmai pentru a asigura această tranziție în condiții nediscriminatorii  de la un stadiu la altul.
    
Spuneați că îi plângeți pe tinerii de azi. De ce?

Pentru că îmi dau seama prin ce frământări trec și la ce viteză de evoluție trebuie să facă față, migrând pentru că nu li s-au dat rădăcini; sunt ca ciulinii Bărăganului. Îi plâng sincer pentru că statutul lor nu este încă definit și, mai ales, pentru că nu sunt ei înșiși.
    
Cu referire la unul dintre eseurile din carte, vă întreb dacă merită să trăiești în România?
    
Da. Pentru că, în ciuda tuturor asperităților de care ne lovim zilnic, România este o țară frumoasă, are un popor foarte interesant care astăzi, e drept, este în derivă, dar sperăm că această situație va fi depășită.

Cu ce ar trebui să pornim pentru a depăși starea de acum?
    
Cred că în primul rând trebuie pornit de la competență. Să sperăm că această competență va fi biruitoare și nu alte criterii care din nefericire ne domină viața de zi cu zi în foarte multe sectoare. Când competența se va afirma pretutindeni, efectele ei vor fi benefice. Competența și, în același timp, intransigența, lupta împotriva corupției trebuie dusă până la capăt, la toate nivelele, pentru că altfel e apă de ploaie. Asta este toată problema.
    
Sunteți optimist?

România e prea frumoasă, lumea e frumoasă și la vârsta mea te bucuri de fiecare zi. Să fim optimiști pentru că, în general, oamenii s-au descurcat în situații dificile,  s-au găsit tot­deauna soluții neașteptate.
    
Și istoricul Dan Berindei?
    
Istoricul Dan Berindei trebuie să fie optimist, pentru că altfel s-ar sfârși istoria.
    
Sunteți foarte activ, așa că e firesc să vă întreb ce aveți acum pe masa de lucru?

Noua ediție a volumului VII din Tratatul de Istorie a Românilor , anii 1821-1878.
    
Perioada care vă este cea mai la suflet.
    
Sunt autorul a jumătate din volum, la  care caut să adaug unele întregiri. L-am rugat pe Adrian Silvan Ionescu să scrie niște capitole despre viața cotidiană, despre felul în care trăiau oamenii. Aș vrea ca această a doua ediție să nu fie doar o reproducere a ediției întâi, ci o întregire în privința bibliografiei și a proceselor  istorice.

Mai aveți timp și de publi­cistică?

Da, scriu aproape în fiecare săptămână la revista „Cultura“ și lunar la revista „Ziua“ a lui Dinu Săraru.

Elena Solunca Moise