M-am chiorât ca prostul în "Nomenclatorul calificărilor profesionale", încercând să aflu recunoașterea celei mai de succes meserii practicate în țara noastră. Bineînțeles, fiecare profesie își are foloasele și ponoasele, dar niciuna nu este mai frumoasă și mai bogată în satisfacțiuni ca profesia de subaltern. Nu există nicio atestare pentru ea, nu se organizează cursuri de îndemânare și nici școli postliceale, nu se dau masterate și doctorate; și totuși, de 19 ani încoace, subalterni de mare talent, unii chiar de geniu, strălucesc de-ți iau ochii în viața publică românească.
Mulți își doresc să-și lege la mână brățara acestei profesii, dar puțini sunt aleșii; fiindcă, pentru a ajunge un subaltern de calibru, îți sunt necesare multe talente: ceva înzestrare de actor, puțin din arta măcelarului, o halcă din lipsa de prejudecăți a vedetei porno, tupeul fără limite al proxenetului și, nu în ultimul rând, capacitatea de a linguși fără istov.
Dar numai cu talentul nu izbândești. Subalternului de vocație îi trebuie și o concepție de caporal: astfel, în fața șefilor săi ierarhici, va coborî toate ștachetele umilinței; dar, simultan, va fi nemilos cu proprii săi subalterni, fiindcă visul oricărui subaltern este să domnească, dintr-o bună zi, peste subalternii personali.
La fel de important la un bun subaltern e să dețină și un trusou de zâmbete: un zâmbet mare cât o zi de post pentru șeful ierarhic, un zâmbet anemic pentru amanta acestuia și un zâmbet viril pentru nevasta lui, căci și nevasta e om și trebuie să se ocupe cineva de ea.
Dar mari sunt satisfacțiile subalternilor: pentru ei, nicio ascensiune socială nu e prea grea; în fața lor, chiar și criza mondială cea mai severă își leapădă efectele și își îndoaie servil spinarea, luând poziția regulamentară de ghiocel.
Oricât de năucitoare i-ar fi izbânzile, subalternul de carieră nu trebuie să uite niciodată cea mai importantă menire a sa pe pământ: aceea de a-l vinde sub prețul pieței, la momentul oportun, pe șeful pe care l-a slugărit ca un sclav.
