Cea mai cumplită eroare judiciară Vara anului 1977: la doar câteva luni după devastatorul seism din 4 martie, bucureștenii au fost zguduiți, încă odată, la aflarea veștii despre o crimă cumplită. O crimă oribilă, care le-a readus în minte pe ucigașul în serie Ion Rîmaru. În scurt timp, autoritățile comuniste au intrat în alertă. Puse în mișcare de la cel mai înalt nivel, inclusiv de un ordin dat de însuși Nicolae Ceaușescu, Miliția și Procuratura au declanșat o anchetă ale cărei urmări s-au dovedit a fi aproape la fel de dramatice precum crima însăși. Ulterior, în anii care au urmat, istoricii sistemului judiciar au consemnat atât crima cât și rezultatele catastrofale ale anchetei care ar fi trebuit să o elucideze sub un singur nume: „Cazul Anca”. Un nume care ilustrează, cel mai clar, noțiunile de abuz al justiției și eroare judiciară.
În primele zile ale lunii iulie 1977, „bursa” zvonurilor din București a lansat pe piață o veste zguduitorare: câteva zile la rând, între 8 și 12 iulie, în câteva locuri retrase din Capitală, s-au descoperit șase colete care conțineau bucăți din trupul unei tinere femei care fusese tranșat cu precizia și îndemânarea unui măcelar profesionist. Bineînțeles că o astfel de știre „destabilizatoare” nu avea cum să apară în presa centrală. Dar zvonurile erau adevărate. Evident că și Ceaușescu a fost informat, încă de la început. Motiv pentru care i-a chemat la ordin pe mai marii Inspectoratului General al Miliției și le-a trasat sarcina de a rezolva cazul cât mai rapid. ?ê?£i, pentru că gen. lt. Jean Moldoveanu, titularul funcției, era plecat într-o delegație în străinătate, la ordinul „comandantului suprem” s-a prezentat prim locțiitorul acestuia, gen. mr. Valeriu Buzea. Iar implicarea acestuia, plină de zel cazon, avea să târască justiția comunistă într-una dintre cele mai grave erori judiciare. Revenit de la „Comandantul suprem” Buzea a preluat ancheta cu ceea ce el credea a fi o „mână de fier”. Concret, cazul a fost preluat de Inspectoratul General al Miliției, în cooperare cu Procuratura Municipiului București și coordonată „de sus” de Procuratura Generală. Extrem de vastă, echipa de anchetatori era formată din gen. mr. Nicolae Chiriac, șeful Direcției Judiciare, col. Ion Angelescu, șeful Institutului de Criminalistică, plus cumplitul anchetator col. Tudor Stanică, locțiitorul șefului Direcției Cercetări Penale. A fost o anchetă vastă care a durat aproape un an. Între lunile iulie și noiembrie 1977, cazul a fost cercetat, din punct de vedere penal, de un colectiv format din procurorii Ovidius Păun, Mihai Popov, și Eugen Vasiliu, de la Procuratura Municipiului București, coordonați de Gheorghe Zaharachescu, de la Procuratura Generală. Apoi, din noiembrie 1977 și până la finalizarea anchetei, colectivul fost condus de procurorul Dan Ioan Mirescu, alt mare șef din Procuratura Generală.În cursul celor 11 luni de anchetă s-au adunat 26 de volume în care au fost consemnate absolut toate datele rezultate din cercetarea penală.
Identificarea victimei
Primul pas, și cel mai ușor de făcut, a fost identificarea victimei. În acest scop anchetatorii au analizat, rând pe rând, cele mai noi anunțuri privitoare la dispariția unor persoane. Lucrând prin eliminare au aflat că victima este Anca Maria Rodica Broscăteanu, o sibiancă de 19 ani, venită în București ca să dea examen de admitere la ASE. Pe timpul examenului, fata urma să locuiască la mătușa ei, Rodica Coroiu. Încă de pe 7 iulie 1977, aceasta anunțase dispariția nepoatei, despre care știa doar că pe 6 iulie, pe la orele 14, plecase la facultate ca să vadă în ce sală de examen fusese repartizată. Greul anchetei, adică identificarea ucigașului, urma abia de aici încolo. La început, norocul părea că le surâde oamenilor legii: pe o agenda a victimei au descoperit un număr de telefon al unui bărbat, menționat sub numele de „Sami”. Identificat rapid „Sami” s-a dovedit a fi Gheorghe Samoilescu, un șofer de taxi, născut în anul 1951, căsătorit, tatăl a trei copii. Spre ghinionul său, era singurul bărbat pe care victima îl cunoștea în Capitală. Iar pentru ca ghinionul să fie complet, cu ceva timp în urmă, el chiar avusese o oarecare legătură cu tânăra sibiancă. Arestat pe 15 iulie 1977, a recunoscut că se întâlnise cu fata, cu cîteva luni înainte, cu ocazia altei veniri a ei în Capitală. Atunci, el le-a relatat anchetatorilor că, aflat într-un tramvai, a intrat în vorbă cu ea și i-a propus o „aventura“, motiv pentru care i-ar fi dat numărul său de telefon. Era o minciună, demontată de anchetatorii care aflaseră deja o altă variantă, relatată de o prietenă din Sibiu a victimei. Conform spuselor acesteia, Anca mai fusese în București, în mai, ca să se afle cîte ceva despre de examenul de admitere. Acolo, ea avusese un incident cu un barbat, care îi povestise că, student la Politehnică fiind, poate să-i dea niște sfaturi despre examen. Dar asta doar acasă la el. Ajunși acolo, bărbatul a insistat ca ea să se culce cu el. Fata a refuzat, iar el i-a luat un lănțișor de aur de la gât, „gaj“ pentru o viitoare întâlnire. În plus i-a și dat numărul său de telefon ca să-l sune în caz că se răzgândește. Iar cu ocazia noii veniri în București, Anca urma să-l sune, pentru a-și recăpăta respectiva bijuterie. Anchetatorii au socotit că tot acest lanț de întâmplări în fac pe Samoilescu un candidat perfect pentru „rolul” de ucigaș cu sânge rece. Motiv pentru care el a fost arestat preventiv pe 21 iulie, inițial sub acuzația de tâlhărie. De aici încolo, pentru el a început infernul.
Scenariul unei crime colective
Deciși să găsească, neapărat, un ucigaș, pe care să il poată prezenta lui Ceaușescu, anchetatorii conduși de gen. Buzea, secondat de procurorul Dan Ioan Mirescu, au pus la punct un scenariu abracadabrant față de care sutele de episoade aruncate în eter de OTV-ul lui Diaconescu, cel pornit în căutarea Elodiei, par a fi doar un joc de copii handicapați. Pornind de la minciuna inițială spusă de Samoilescu, anchetatorii i-au luat la grămadă pe părinții acestuia, pe nevastă-sa, și pe cine s-a mai nimerit și i-au amestecat într-un secenariu cumplit în care moartea fetei și tranșarea cadavrului era rezultatul unei crime colective pusă la cale și executată de aproape toată familia Samoilescu. După el i-au arestat nevasta și, pentru scurt timp, chiar și pe maică-sa. Supuși unor anchete extrem de dure, care de cele mai multe ori au atins pragul torturii fizice și psihice, membrii familiei sale au declarat, inițial tot ce au vrut procurorii și milițienii. Ulterior, pe parcursul procesului mărturiile au fost negate, sub motiv că au fost date sub violență.
Anchetatorii – criminali în serie
Intrat pe mâna Miliției, Samoilescu a fost preluat de „malaxorul” judiciar unde ancheta se făcea conform procedurii „lampa în ochi și mulți pumni în gură”. De fapt el ajuns pe mâna colonelului Tudor Stănică, cel mai teribil torționar al Miliției. Mult mai târziu, Samoilescu a povestit cum a decurs unul dintre cele mai sălbatice interogatorii la care a fost supus de Stănică. El a relatat că, la un moment dat a fost luat pe sus și dus cu mașina Miliției într-o pădure de la marginea Bucureștiului. Ajunși acolo, colonelul a dat ordin ca arestatul să fie agățat de un copac atârnat de o funie cu care i se legaseră mâinile la spate. Pentru spori chinul, de picioare i-a fost atârnată o placă grea, de fier. În urma acestei torturi înfiorătoare brațele i s-au dislocat din umeri. Iar pentru ca urletele de durere ale celui anchetat să nu atragă atenția vreunui curios, fața i-a fost acoperită cu o mască de gaze. În ciuda acestor chinuri cumplite, Samoilescu nu a recunoscut decât eventuala tâlhărie, cea privitoare la lănțișorul de aur. Dar tot timpul el a negat vehement faptul că ar fi ucis-o pe Anca. La sfârșitul unei asemenea „reprize” de interogatoriu, în momentul în care l-a predat pe inculpatul făcut țăndări, Stănică le-a spus șefilor că nu crede că el ar fi vinovatul. Pentru că “dacă ar fi fost, la câta bătaie a luat ăsta, ar fi spus și laptele care l-a supt de la maică-sa”. Într-un interviu dat de curând televiziunii publice, soția lui Samoilescu a povestit o serie întreagă de amintiri legate de acea perioadă dramatică a vieții ei. Inclusiv despre torturile la care a fost supusă și ea ca să recunoască faptul că are o legătură directă cu moartea tinerei Anca Maria Rodica Broscăteanu. În cursul cercetărilor penale și cu mult înainte de a rezolva ”Cazul Anca”, anchetatorii au reușit o performanță greu de acceptat de niște oameni întregi la minte: s-au preschimbat într-o armată de ucigași în serie. Ieșită din arestul unde fusese și ea anchetată, mama lui Samoilescu s-a sinucis de rușine, auto-electrocutată acasă cu niște fire electrice pe care și le legase de picioare. În scurt timp, aflat în spital, tatăl lui Samoilescu, ofițer de carieră s-a sinucis și el. A fost exact ca în bancurile cu proști: milițienii care anchetau moartea unei singure victime, au reușit să ucidă încă doi oameni nevinovați. Culmea nesimțirii, anchetatorii au considerat sinuciderea părinților inculpatului un argument în plus pentru acuzarea acestuia. Iar dacă la asta adăugam faptul că soția lui a divorțat, iar Samoilescu însuși avea să moară, ce-i drept mulți ani mai târziu, prin 2005, din cauza unui cancer pulmonar care debutase, aproape sigur, în cursul torturilor la care a fost supus cândva, a făcut ca anchetatorii conduși de gen. Buzea, să fie aproape la fel de „eficienți” precum celebrul Rîmaru.
Hop și Butoi!
Pentru ca ancheta să fie cât mai „rotundă” și convingătoare, în jocul acesta sinistru s-a amestecat și Tudorel Butoi. Da, exact acesl Butoi, psihologul care își face și acum de lucru pe micile ecrane, ori de câte ori este invitat să pălăvrăgească despre criminali și psihologia lor. Implicat în anchetă, el s-a apucat să facă profilul psihologic al lui Samoilescu. În cursul anchetei în cursul căreia taximetristul recunoscuse „și laptele pe care l-a supt de la maică-sa”, el a dat o listă cu numele câtorva femei cu care întreținuse relații sexuale. Astfel că găsirea și audierea acestora nu puseseră multe probleme. Una dintre acestea, și nu singura, a declarat că Samoilescu ar fi forțat-o „la intromisiune bucală”. Pornind de la astfel de declarații, din care multe fuseseră obținute prin presiunea psihologică exercitată asupra femeilor, Butoi a concluzionat că Samoilescu era un ”aberant sexual, caracterizat ca o personalitate dizarmonica, aparținând grupei psihopatiilor marginale a perverșilor sexuali”. Păi se poate d-le Butoi? De unde ai scos-o pe asta când, în realitate nu era vorba decât despre un banal sex oral, cel în care orice fâță de azi se laudă că ar fi „pasărea măiastră”?
Până la urmă, Samoilescu a fost condamnat la 25 de ani de pușcărie. Din care a și executat vreo patru. Apoi, brusc, prin 1981, mai mult printr-o întâmplare, a fost descoperit adevăratul ucigaș al tinerei Anca Broscuteanu. Era vorba despre Cozmici Romca, un fel de boschetar cu veleități de artist. Cercetările ulterioare au arătat, fapt recunoscut chiar de el însuși, că Romca era, cu adevărat, un sadic ucigaș în serie: la trei ani după Anca el a mai omorât o femeie al cărei cadavru l-a ciopârțit mai urât chiar decât pe al primei victime. Condamnat la moarte, el a și fost executat prin împușcare. Ulterior, martorii la execuția au povestit că ultimele lui cuvinte ar fi fost „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, parafrazare a titlului unui roman celebru cândva.
Gheorghe Samoilescu a fost eliberat pe 23 ianuarie 1981. Ulterior, a cerut daune materiale și morale iar regimul comunist i-a acordat o sumă oarecare. O sumă din care s-au scăzut însă cheltuielile legate de „cazarea” sa în penitenciar, de parcă statul l-ar fi trimis undeva, la băi, unde l-ar fi cazat în vreun hotel de lux.
Cu ceva timp în urmă au apărut documente care atestă că Direcția a VI Cercetări penale a Securității i-ar fi anchetat și chiar i-ar fi pedepsit pe toți cei implicați în această cumplită eroare judiciară. Pagubă-n ciuperci! Toți și-au văzut, în continuare, de viața lor. Prin 1985,Tudor Stănică l-a anchetat și pe dizidentul Gheorghe Ursu care, a și murit în arestul de la Rahova. Dar nici pentru asta nu a pățit mare lucru până prin anii 2000 când a și fost condamnat. Iar după 1990, generalul Buzea și procurorul Dai Ioan Mirescu s-au implicat în politica „democratică”, membri de bază în PRM-ul lui Vadim. Judecătoarea Constanța Stoia, cea care l-a condamnat definitiv pe Samoilescu a rămas, în continuare, magistrat la instanța supremă. Privitor la această gravă eroare a justiției, la care a fost părtașă, singurul său comentariu a fost „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu l-am condamnat la moarte.”
În mod normal, justiția ar fi trebuit să învețe câte ceva din „Cazul Anca”. Bineînțeles că nu a fost așa. În 1992, „Cazul Anca” s-a repetat, tras parcă la indigo. Marcel Țundrea, un alt nevinovat, a fost condamnat la 25 de ani de detenție. Pedeapsă nemeritată din care a exectutat totuși aproape zece ani. Iar pentru această nouă eroare judiciară nu amai răspuns chiar nimeni, nici până în ziua de azi.
Vasile Surcel
